O grădiniţă ca un suflet de copil fericit

Există o zi în an când omenirea sărbătoreşte o mirare la fel de veche ca propria-i istorie, o taină care a îngenuncheat chiar şi pe mari savanţi ai lumii: COPILUL. 

 

Nici psihologia modernă şi nici tehnica evoluată nu vor putea vreodată să pătrundă deplin în universul din surâsul unui copil. Acest surâs întinereşte lumea de mii de ani, iar pentru aceasta, lumea i-a dăruit cea mai frumoasă zi din an: 1 iunie. Această continuă minune o sărbătoreşte astăzi şi Grădiniţa „Suflet de copil“ a Parohiei „Sfinţii Trei Ierarhi“ - Fundeni din Capitală, care împlineşte un an de când a fost inaugurată şi sfinţită.

 

Deşi se află în imediata vecinătate a uneia dintre cele mai tranzitate artere ale Capitalei, şoseaua Fundeni, „ograda“ Bisericii „Sfinţii Trei Ierarhi“ este în toată puterea cuvântului un colţ de rai decupat din Maramureşul voievodal. Poarta din stejar, masivă, sculptată cu fineţe, biserica din lemn ce se înalţă ca o lumânare de recunoştinţă spre albastrul cerului, verdele crud care o înconjoară, ţesut de gingaşe flori, pomii ca nişte arhangheli păzitori ai sfinţeniei, clopotniţa zveltă şi lumânărarul din piatră de râu purtând pe frunte, ca o diademă regală, icoana Mântuitorului lucrată cu dichis în pietricele de mozaic, toate ţi se imprimă în suflet ca o lume a frumosului, a gingăşiei şi a sfinţeniei. 

 

În această lume păşesc în fiecare dimineaţă copiii grădiniţei din curtea bisericii. Păşesc pe acest petic de Maramureş cu aşa o delicateţe, de parcă ar mângâia pământul, dacă nu cumva pământul este cel care le sărută picioruşele, bucurându-se să-i revadă. Par a fi duşi de mâini de către părinţi, dar, de fapt, ei sunt cei care îşi poartă părinţii cu o determinare matură şi inocentă; nu îi duc spre grădiniţă, ci îi duc direct în biserică, pentru a-i vindeca de graba matinală şi de grijile zilei. Pur şi simplu nu vor să-şi trimită părinţii la serviciu fără puţină lumină în inimi, iar aceştia trăiesc neobişnuitul fior de a fi adus în rugăciune de către propriul copil, care pare a nu cunoaşte foarte multe, dar care sclipeşte adesea ca un atoatecunoscător. Din respect şi uimire faţă de această faptă părintească a copiilor, grădiniţa, îmbrăcată în veşmânt sculptat - ca şi sora ei mai mare, biserica -, îşi aşteaptă răbdătoare cei 36 de prunci care o însufleţesc zilnic. Deşi au doar trei sau patru anişori, unii chiar doi, ştiu exact ce au de făcut atunci când intră în grădiniţă; de aceea, în scurt timp, sunt deja în clase, pregătiţi de a învăţa lucruri noi. Este perioada pascală şi nu îşi încep activitatea până nu cântă cu toţii „Hristos a înviat!“. Grădiniţa răsună de glasurile lor subţiri ca nişte clopoţei de cristal. Cântă cu o convingere de parcă Învierea s-ar fi petrecut sub ochii lor. 

Însoţiţi de părintele paroh Gheorghe Pop, intrăm în clasa „Îngeraşilor“. Majoritatea au puţin peste doi anişori, dar învaţă deja limba engleză, stând cu urechile ciulite ca nişte iepuraşi la domnişoara profesoară Despina Mareş. Îi salutăm ca pe nişte oameni mari: „Hristos a înviat!“ Nici un răspuns. O fetiţă se retrage rapid lângă educatoarea şi protectoarea lor, Mihaela Yang. Suntem oameni străini în casa lor, iar asta nu prea le convine. Într-un târziu, unul dintre copilaşi răspunde: „Adevălat a înviat!“, risipind cu puterea acestor cuvinte teama şi suspiciunea. Prezenţa părintelui relaxează treptat atmosfera şi apar primele zâmbete binevoitoare. Îl iubesc şi îl privesc adesea ca pe unul dintre părinţii lor. „Mulţi dintre ei, mai ales cei mai mici, îmi spun uneori tată şi îmi sar de gât atunci când intru în clasă“, mărturiseşte părintele. S-au obişnuit în acest loc şi unii nu îi spun grădiniţă, ci „casa de la biserică“. Aici îşi petrec timpul până aproape spre seară, când vin părinţii după ei. Fiecare clasă are dormitorul ei tapetat cu icoane şi personaje din desene animate, cu pătuţuri ca acelea ale piticilor din povestea Albei-ca-Zăpada. 

 

Nu vrem să le invadăm spaţiul de poveste şi ieşim în hol. Drept în faţă este o uşă deschisă... ca o invitaţie. Înăuntru, asistenta medicală Roxana Măxineanu consultă cu grijă o fetiţă care părea bolnăvioară. Acest lucru se întâmplă, de fapt, în fiecare dimineaţă. Nici un copil nu intră în clasă până nu e consultat cu atenţie. Ne continuăm drumul şi mergem la următorul etaj, în clasa „Ursuleţilor“. Ei sunt puţini mai mari, iar răspunsul la salutul pascal al părintelui este ferm şi pronunţat, cu precizia şi spontaneitatea unui soldat. Un singur băieţel, în inocenţa lui, răspunde convins: „La fel a înviat!“ Şi are dreptate! Aşa cum a înviat acum două milenii, la fel învie Hristos în sufletul nostru de fiecare dată când mărturisim prin salut Învierea Lui. Faptul că grădiniţa se află sub tâmpla bisericii pare a avea o înrâurire minunată asupra sufletelor copiilor, generând adesea gesturi şi fapte care îi miră şi pe adulţi. „Îmi povestesc educatoarele că atunci când sunt în biserică la slujbă şi se trag clopotele, copiii îşi fac semnul Sfintei Cruci de unii singuri!“, ne spune părintele Gheorghe Pop. 

 

„Ursuleţii“ sunt puţin mai mari decât „Îngeraşii“ şi ne acceptă  în mijlocul lor cu uşurinţă şi cu prietenie. Asta pentru că prietenia este cea care îi leagă între ei şi îi creşte. „Cel mai mult îmi plac aici la grădiniţă copiii, pentru că toţi sunt prietenii mei. Şi părintele e prietenul meu“, ne spune cu sfiala celor 4 anişori ai ei Daria Dumitru. Un alt copilaş, David Borca, de doar 3 ani, face imediat dovada acestei prietenii. Îşi cunoaşte toţi colegii cu numele complet şi îi place să ştie că sunt toţi în jurul lui. Se ridică în picioare şi numără fără să se încurce până la 13, după care continuă ajutat de educatoarea lui, Mihaela Copaciu. Nemulţumit de eşecul de a fi încurcat 13 cu 14, îşi strigă toţi colegii cu numele complet, cu alura unui profesor care le face prezenţa elevilor. Mai mult decât atât, cunoaşte sfinţii din toate icoanele aşezate pe pereţii grădiniţei şi se arată mereu interesat de viaţa şi minunile lor. 

După o rundă bună de cântat şi rostit poezii, copiii îşi aşteaptă răsplata, motiv pentru care primesc cu bucurie anunţul că e vremea pentru mers la locul de joacă din curtea bisericii. Ajutaţi de îngrijitoarele Mariana Şandru şi Iosefina Hurmuzache, se îmbracă, coboară cu atenţie scările şi se îndreaptă câte doi de mânuţă spre părculeţ, asaltând toboganul, balansoarul şi leagănele. Câţiva se adună plini de mirare în jurul unui gândăcel care tocmai ieşise năuc dintre pavele nedumerit şi el de atâta atenţie. Veselia e molipsitoare. Părintele Gheorghe Pop îi priveşte cu drag, ca şi cum ar fi ai lui cu toţii: „Când am început să fac grădiniţa, mă simţeam bătrân. Acum am 42 de ani şi simt că am început să întineresc“. A muncit mult pentru a construi acest loc minunat şi trudeşte zi de zi ca totul să se desfăşoare în cele mai bune condiţii. Au însă şi bucurii pe măsură. „Cea mai mare bucurie a mea este atunci când îi văd la rugăciune fie în biserică, fie în grădiniţă la vremea mesei sau atunci când se apropie de Sfânta Împărtăşanie. Un copil care se roagă în faţa unei icoane este o pildă de urmat pentru orice credincios, ca şi acesta să fie la fel de rugător, să fie curat sufleteşte şi să se apropie de Dumnezeu. Cu adevărat sunt pilde de urmat întrucât ei sunt cei care în fiecare dimineaţă, la sosirea în curtea bisericii, le cer părinţilor ca mai întâi să intre în biserică şi apoi în grădiniţă. Sunt foarte legaţi de biserică şi îmi spun părinţii că în discuţiile pe care le au ei în familie vorbesc cu multă bucurie despre grădiniţa de la biserică“, mai spune părintele.

 

Părintele Pop este convins că prezentul şi viitorul Bisericii sunt copiii şi, din acest motiv, educaţia lor este cea mai bună şi mai corectă investiţie: „Prin atenţia şi grija sporită faţă de aceşti copii, prin contribuţia noastră la buna lor creştere spirituală, încercăm să deschidem mintea şi inima acestor copii pentru tot ceea ce este frumos şi bun în viaţă, pentru adevăr, dreptate, cinste, recunoştinţă, spirit de solidaritate, ascultare, dragoste şi preţuire faţă de părinţi.  Pe lângă cultivarea acestor valori prin dragostea şi căldura sufletească cu care îi înconjurăm de fiecare dată, facem ca viaţa acestor copii să fie una frumoasă, ca din fiecare zi a vieţii lor să facem o sărbătoare“.