O icoană smerită

În accepțiunea Părinților Bisericii, monahismul ortodox reprezintă nevoința de a dobândi o stare îngerească, mai presus de fire. Prin urmare, lucrarea monahului e una de biruire a firii și de înălțare deasupra slăbiciunilor ei. Iar aceste cuvinte nu sunt simple teorii, ci o realitate totdeauna valabilă în spațiul Ortodoxiei. Chiar în vremurile noastre, marcate de o oarecare decadență, există nevoitori care-și depășesc firea. Am avut deosebitul privilegiu de a vedea o astfel de pildă în părintele Petroniu Tănase, starețul Schitului Românesc Prodromu, din Athos, de la a cărui trecere la Domnul s-au împlinit de curând nouă ani.

Părintele Petroniu a fost, pentru cei care l-au cunoscut fie și pentru câteva ceasuri în timpul unui pelerinaj athonit, dovada că monahismul ortodox este viu și are în orice vreme piscuri duhovnicești mai presus de lume. Uimitor era faptul că oricine, indiferent de condiția intelectuală, putea primi un cuvânt de folos de la stareț, iar cei care veneau din mediul universitar aflau în discuțiile cu acest bătrân reflecții teologice absolut spontane, care puteau eclipsa cursurile celor mai titrați teologi din mediul academic. Totuși, nu dialogurile teologice sau finele analize ale patimilor m-au impresionat la starețul Petroniu, ci faptul că am văzut în dânsul, pe viu, icoana unui nevoitor, o adevărată icoană smerită, potrivit numelui uneia dintre cărțile cuvioșiei sale.

Tot timpul adunat în sine, dar totdeauna gata să răspundă cu exactitate oricărei întrebări legate de modul potrivit de a trăi creștinește în această lume postmodernă în care omul a devenit jucăria oarbă a impresiilor mediului, l-am văzut pe părintele Petroniu făcând parte, cu adevărat, din cinul îngeresc. Păstrez imaginea sa inconfundabilă stând în picioare, nemișcat, la lungile slujbe de noapte, chiar și la 90 de ani, ca unul fără de trup! Aș zice, însă, că starețul prodromit se distingea mai ales prin lipsa sa de grijă față de lucrurile lumii, atitudine ce o recomanda tuturor, chiar și mirenilor. Și socotesc, ca acela ce mă aflu la antipodul acestei virtuți și de aceea o văd ca pe un vârf de munte, că aceasta era nevoința sa cea mai spectaculoasă! Și era cu adevărat spectaculoasă în ne-arătarea ei, așa cum firesc se manifestă toate virtuțile în Ortodoxie. De aceea, mintea mea asociază nepământeasca stare de neîngrijire de cele materiale ale lumii, în principal, cu modul său unic de a-și purta stăreția. Personal, nu am întâlnit nici în Athos, nici în afara Sfântului Munte un stareț de mănăstire cu o prezență atât de discretă, atât de simplă, atât de ne-impunătoare în sensul propriu al cuvântului și, în final, atât de imposibil de definit, întrucât scăpa oricăror caracterizări specifice unei abordări lumești.

Totuși, mulți alți pelerini au fost atrași și au văzut alte virtuți în smerita prezență a starețului. De aceea, consider oportună evocarea cu orice prilej a părintelui Petroniu, pentru că în acest fel poate vom izbuti ca preț de-o clipă să venim mai aproape de duhul său și să gustăm puțin din starea sa îngerească, de care s-a învrednicit încă din timpul viețuirii sale pământești. Iar această părtășie cu duhul său să ne ofere deschiderea unei alte perspective asupra vieții pe care o mai avem de trăit, în fapt, a adevăratei perspective.