O inimă mare într-o inimă mică

Școala mea este cea mai tristă ființă din lume. Îndeosebi toamna, când începe să sune din nou clopoțelul.

Ai crede, văzând că n-a mai rămas din ea decât o clădire bătrână, cu ferestrele sparte și ușa de la intrare zăvorâtă, că nu mai poate fi vie, dar este, chiar dacă nu-i mai trece pragul nici un copil. Cândva, nu foarte demult, chiar în această viață, adică, porneau dimineața sute de copii spre această școală, iar la prânz veneau, în locul acestora, alte sute, pentru că nu încăpeau, în același timp, toți elevii din sat în cele câteva săli de clasă. Noroc cu inimile învăță­torilor și profesorilor noștri, în care intram, fără să ne înghesuim, toți. Și noi le făceam, ce-i drept, loc în inimile noastre. Dacă e să vorbesc despre inima mea, doamna Bălțatu, doamna Verenca, doamna Bălan, domnul Bălan, domnul Cătrună, domnul Titi, ori domnul Vâja sunt și în clipa de față acolo. Și-or să rămână pentru totdeauna.

Parcă știam când plecam, dimineața sau la prânz, de acasă. În afară de caiete și de cărți, puneam în ghiozdan și un grăuncior din viața mea mică, pe care i-l duceam școlii. N-a existat elev care să nu facă la fel. Viețile noastre creșteau imediat la loc, și creștea și viața școlii din crâmpeiele acelea mititele. Voiam să ne asigurăm c-o să rămână vie și după absolvirea noastră. Fiindcă ne păsa de anii petrecuți sub acoperișul ei. De cei opt ani în care învățaserăm să ne jucăm de-a oamenii mari, pentru a ne trezi chiar oameni mari, într-o zi.

În curtea mare a școlii, năpădită acum de buruieni, încă se mai aude ecoul pașilor noștri, dar mai cu ales ecoul clopoțelului, care ne chema vesel la ore.

Pe unde o mai fi clopoțelul acum? Sunt sigur c-a mai rămas niște viață și în el, din cea pe care o duceam noi dimineața în ghiozdan. Școala n-o păstra toată pentru ea. Era atât de multă încât avea de unde să dea și altora. Cretei cu care scriam pe tablă. Cărților din bibliotecă. Planșelor de pe pereți. Literelor din alfabet, care erau mici la început, apoi începeau să crească, devenind tot mai mari, până ajungeau cuvinte, și cuvintele creșteau și ele, până ajungeau propoziții, iar propozițiile se transformau, crescând, în povești. De dragul poveștilor ne plăcea atât de mult să mergem la școală. Și de dragul felului în care știa să se folosească de viața primită clopoțelul. Mai cu seamă atunci când suna de recreație.

Apoi a început o recreație lungă, fără nici o legătură cu clopoțelul din școala noastră.

Cine n-o cunoaște deloc ar putea spune despre școala noastră c-a murit.

Noi, cei care i-am dat viață din viață noastră și-am luat viață de la ea, știm bine că nu este așa.

Școala noastră n-o să moară niciodată. Și nici clopoțelul care ne chema la clasă.

Chiar, ce-o fi cu el? Pe unde o mai fi acum?

Cât despre copilăria mea, sunt cât se poate de sigur că-n clipa de față e cu ghiozdanul în spate în drum spre școală. Spre școala noastră, a cărei inimă se aude mai departe bătând. O inimă mare într-o inimă mică!