O lume postcomunistă marcată de infantilitate şi resentiment

Multe romane şi multe filme, în care protagoniştii sunt cu preponderenţă copii, au apărut în ultimii ani. Să amintesc doar de epopeea în trei volume a unui cunoscut poet sau de filmul care a luat acum câţiva ani Marele premiu de la Cannes şi ar fi de-ajuns. Se pare că lumea noastră postcomunistă se pretează la a fi reflectată printr-un anume onirism sau o anume cruzime, trăsături ce-ar fi cumva specifice fiinţei infantile. Copilul, cum apare în psihologiile abisale, moderne - ca şi la Dostoievski -, este dominat de incontinenţa visului, care-l menţine într-o lume cu totul străină de cea a maturului. Dar în aceste viziuni reînviate de astăzi, unde grotescul şi paradoxalul nu au limite, copilul capătă şi caracteristicile unui Mefisto crud.

Prin asemenea lentile narative, spun indirect aceşti artişti, se vede expresiv răul comunist, atât de divers şi bine ascuns în realităţile noastre. Aceste teme - copilul şi comunismul -, de altfel, sunt abordate nu doar la noi, ci şi în Rusia de astăzi. Herta Müller, apoi, scriitoarea de limbă germană, care a primit Premiul Nobel pentru literatură tocmai pentru arta de a reda fragmente din universul concentraţionist al unei dictaturi comuniste - dictatura lui Ceauşescu, în lumea minorităţii germane din Ardeal -, apelează tot la o viziune narativă, marcată de ochiul unui asemenea copil, cu imaginea deformată de o mulţime de valori specifice unui mediu secularizat. Copilului i s-a mai adăugat adolescentul. Criza acestui tip de suflet, care cunoaşte şi înflăcărarea, dar şi neîncrederea în doze foarte mari, la fel se suprapune, în asemenea abordări artistice, peste criza socială şi morală de la noi, de dinainte şi de după 1990. Aş remarca totuşi câteva particularităţi. Dacă la Dostoievski copilul are şi cruzimile fiinţei naturale, şi lipsa de înţelepciune, iar în lumea din jur, marcată de tiparele tradiţiei creştine, particularitatea fiinţei sale întăreşte nota marilor adevăruri, copilul sau adolescentul din operele recente ale artiştilor din Est rătăceşte prin culturi şi civilizaţii halucinante, scientiste, materialiste, raportându-se la liberalismul la modă ca la o mare tradiţie. În felul acesta, răul comunist se amplifică în jocul de oglinzi al idealurilor culturilor secularizate. De fapt, cărţile devin un labirint, un joc de oglinzi din care mintea cititorului iese mai tulbure decât la început. La Dostoievski, în astfel de cărţi, precum "Adolescentul", răul se simte şi se vede clar. Se pare că la noi problema avortului a adăugat ceva negativ şi la imaginea copilului şi a familiei. Această particularitate face ca între părinţi şi copii să se nască o anume adversitate, falsă, în fapt, dar care tulbură socialul. Imagini cu femeile care-şi blestemă zilele că au rămas însărcinate fac parte deja dintr-un imaginar pozitiv comun. În acelaşi timp, vocea cea mai cunoscută ca venind din partea copiilor, la noi, este cea a "decreţeilor". Din această generaţie, de altfel, se trag şi majoritatea artiştilor de care vorbim. Revolta lor - căci se simte înclinarea spre revoltă a acestei generaţii atinse de maturitate deja - însă are mai mult accente de resentiment profund, care trimite la rătăcirile mamelor liberaliste, decât la obstrucţionările regimului comunist.