O nouă poartă a cerului în Mănăstirea Popăuţi din Botoşani
Sfinţirea bisericii noi a Mănăstirii Popăuţi, înălţată cu multă osteneală în apropierea Bisericii „Sfântul Nicolae“ din frumoasa ctitorie a Sfântului Domnitor Ştefan cel Mare, reprezintă un fericit şi binecuvântat eveniment duhovnicesc pentru întreaga noastră Biserică Ortodoxă, dar în primul rând pentru obştea Mănăstirii Popăuţi din Botoşani şi pentru mulţii credincioşi care s-au ataşat de atmosfera de rugăciune şi evlavie cultivată în această oază duhovnicească, păstrând împreună mereu vie credinţa noastră ortodoxă strămoşească, dragostea şi responsabilitatea faţă de tezaurul spiritualităţii şi culturii creştine româneşti.
Biserica nouă, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului“, a fost ridicată în timp de şase luni în anul 2002, iar apoi pictată şi dotată cu mobilier între anii 2006-2013, prin râvna şi hărnicia obştii monahale de aici, cu sprijinul evlavioşilor creştini din ţinutul Botoşanilor şi din alte părţi, pentru a răspunde, pe de o parte, închinătorilor iubitori de rugăciune şi priveghere, din zi în zi tot mai numeroşi, iar pe de altă parte, pentru a proteja vechea ctitorie ştefaniană, Biserica „Sfântul Nicolae“, şi spre a oferi specialiştilor răgazul şi liniştea necesare cercetării, consolidării şi restaurării acestui preţios lăcaş de rugăciune, spiritualitate şi artă ortodoxă românească. În mod voit, această biserică nouă nu a fost construită cu turlă, pentru a nu umbri prin volum măreţia şi vizibilitatea Bisericii „Sfântul Nicolae“, ctitorie a Sfântului Ştefan cel Mare.
Datând din anul 1496, această mănăstire veche şi biserica ei voievodală au o inestimabilă valoare artistică şi istorică, atât datorită picturilor interioare, cât şi arhitecturii ei deosebite. Biserica „Sfântul Nicolae“ din Popăuţi a suferit necesare modificări în secolul al XVI-lea, fiind apoi renovată la începutul secolului al XVIII-lea, de Ana, soţia lui Mihai Racoviţă, domnitorul Moldovei. În anul 1750, sfântul lăcaş a devenit biserică de mănăstire, cu obşte de călugări, fiind împrejmuită în acea perioadă cu zid de incintă, înzestrată şi cu alte clădiri necesare vieţii de obşte, de către Matei Vodă Ghica. La sfârşitul secolului al XIX-lea, biserica era puternic degradată. Drept urmare, în anul 1897, ea a fost închisă, din cauza riscului de prăbuşire. Un substanţial proces de restaurare a bisericii s-a desfăşurat în perioada 1898-1908. Astfel, biserica, împodobită cu pictura originală, dar şi turnul clopotniţei au putut fi salvate. Lăcaşul de cult a redevenit mănăstire după anul 1990, în vremea păstoririi noastre ca Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, iar ulterior, în anii 2000, a început un amplu proces de reabilitare atât interioară, cât şi exterioară a bisericii voievodale, situaţie care, din motive pastorale misionare, a impus ridicarea noii biserici, sfinţită astăzi prin harul şi lucrarea Preasfintei Treimi.
Sfinţirea sau târnosirea unei biserici noi constituie în istoria unei comunităţi un moment sfânt şi solemn, bogat în profunde semnificaţii, în care se aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru tot ceea ce s-a realizat şi, în acelaşi timp, se cere harul Lui sfinţitor ca această lucrare - în cazul de faţă, rod al efortului jertfelnic al părinţilor din obşte, al binefăcătorilor şi al credincioşilor care participă la viaţa liturgică zilnică a acestui sfânt lăcaş - să fie sfinţită aşa cum se sfinţesc darurile aduse de credincioşii unei biserici la Sfântul Altar.
Ca spaţiu comunitar liturgic, biserica nouă este ofranda sau darul pe care oamenii îl aduc lui Dumnezeu, dar prin sfinţire ea devine darul lui Dumnezeu pentru oamenii credincioşi, deoarece ea este „Casă a lui Dumnezeu“ (cf. Facere 28, 17) sau sfânt lăcaş al Preasfintei Treimi, în care creştinii se împărtăşesc cu Sfintele şi Preacuratele Daruri ale lui Dumnezeu, pentru a dobândi iertarea păcatelor, sfinţirea vieţii şi mântuirea sau viaţa veşnică. De aceea, la sfârşitul slujbei de sfinţire a bisericii se cântă: „Această casă (biserică), Tatăl a zidit-o, Fiul a întărit-o, Duhul Sfânt a înnoit-o, a luminat-o şi a sfinţit sufletele noastre!“
Sfinţirea unei biserici, în care se săvârşesc Sfintele Taine ale lui Hristos, este o mare binecuvântare a lui Dumnezeu asupra credincioşilor prezenţi la sfinţirea ei şi asupra întregii comunităţi în care şi pentru care a fost construită şi sfinţită această biserică.
În rugăciunile de sfinţire a bisericii se arată că biserica pe care oamenii credincioşi o oferă în dar Mântuitorului Iisus Hristos ca ofrandă curată a credinţei şi dragostei lor jertfelnice devine o adevărată „poartă a cerului“ (cf. Facere 28, 17). Prin această „poartă a cerului“ coboară spre noi Hristos - Împăratul Slavei, Care, după Învierea Sa, S-a înălţat întru slavă cu trupul la cer, aşezând umanitatea Sa pe tronul slavei Preasfintei Treimi. Prin sfinţirea unei biserici cu harul Preasfântului Duh, Hristos, Domnul puterilor cereşti, împreună cu îngerii Săi, intră în mod tainic în această biserică şi rămâne mereu prezent în ea prin Sfintele Taine şi prin toate slujbele săvârşite în ea, dăruind celor care se roagă în ea darurile Sale cereşti: iertarea păcatelor, sfinţirea vieţii, fericirea netrecătoare a comuniunii omului cu Dumnezeu şi arvuna vieţii veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu, după cum ne arată cele trei Sfinte Evanghelii care se citesc la sfinţirea bisericii. Astfel, printr-o tainică legătură de iubire, care are ca rod zidirea unei biserici, oamenii credincioşi Îi oferă lui Dumnezeu daruri materiale de pe pământ, iar El le oferă lor daruri spirituale cereşti, arvună a Împărăţiei Preasfintei Treimi.
O biserică sfinţită poartă întotdeauna numele unei persoane sfinte, adică numele ocrotitorului ei spiritual, de pildă, numele Maicii Domnului sau numele altor sfinţi, pentru că în biserică se adună în rugăciune persoane umane botezate în numele Persoanelor Sfintei Treimi, adică în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Asemenea celor care se botează, o biserică nouă se sfinţeşte cu apă sfinţită, se unge cu Sfântul şi Marele Mir şi apoi în ea se săvârşeşte Sfânta Euharistie, pentru a putea avea, astfel, o comuniune spirituală permanentă cu Persoanele Sfintei Treimi, cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii din toate timpurile şi din toate locurile, care au mărturisit dreapta credinţă în Sfânta Treime şi au iubit Biserica lui Hristos.
Marea bogăţie de sensuri duhovniceşti a slujbei de sfinţire a unei biserici ortodoxe ne invită întotdeauna la un pelerinaj atât în interiorul spaţiului ei, cât şi la un pelerinaj lăuntric, la o înaintare duhovnicească şi la o înnoire a vieţii personale, la urmarea lui Hristos prin interiorizarea vieţii Sale în viaţa fiecăruia dintre noi (cf. Galateni 2, 20). În acest sens, după sfinţirea unei biserici ortodoxe, toţi credincioşii ortodocşi prezenţi la eveniment pot intra în Sfântul Altar pentru a săruta Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi Sfânta Masă, deoarece toţi, bărbaţi şi femei, copii, tineri şi vârstnici, sunt chemaţi să intre în Împărăţia iubirii Preasfintei Treimi, fiecare rugându-se lui Dumnezeu să sfinţească viaţa lui aşa cum a fost sfinţită biserica respectivă. Prin aceasta, se vede şi legătura între biserica unei comunităţi şi viaţa fiecărui creştin care sfinţeşte spaţiul şi timpul vieţii sale în lume.
Cu ocazia sfinţirii acestei biserici noi din Mănăstirea Popăuţi, felicităm pe Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, pe Părintele Arhimandrit Ioan Harpa, stareţul actual al mănăstirii, şi pe fostul stareţ al ei, Părintele Arhimandrit Luca Diaconu, dimpreună cu întreaga obşte a Mănăstirii Popăuţi. De asemenea, felicităm pe toţi ctitorii şi ajutătorii acestui sfânt lăcaş, dar şi pe toţi clericii şi credincioşii prezenţi la acest eveniment sfânt, plin de solemnitate, spiritualitate şi demnitate creştină, amintindu-ne cu bucurie şi cu admiraţie de evlavia profundă, jertfelnică şi pilduitoare a credincioşilor botoşăneni, evlavie care a rodit atât de bogat în viaţa plină de sfinţenie a Sfântului Ioan Iacob de la Crăiniceni, Dorohoi - nevoitor la Mănăstirea Neamţ şi în Ţara Sfântă, a Părinţilor Paisie Olaru din Stroieşti şi Cleopa Ilie din Suliţa - vieţuitori la Mănăstirea Cozancea şi apoi nevoitori şi mari duhovnici în Munţii Sihăstriei Neamţului, a Părintelui Dionisie Ignat din Vorniceni, nevoitor în Sfântul Munte Athos, ca şi în viaţa multor ierarhi, preoţi, monahi şi credincioşi îmbunătăţiţi şi plăcuţi lui Dumnezeu de pe aceste plaiuri.
Ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos Cel înviat să binecuvânteze şi să ocrotească această biserică nouă, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi să dăruiască pace şi bucurie, sănătate şi mântuire tuturor slujitorilor, închinătorilor şi binefăcătorilor ei, întru mulţi şi binecuvântaţi ani!
† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Mesaj transmis cu prilejul sfinţirii noii biserici, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului “, a Mănăstirii Popăuţi din municipiul Botoşani, duminică, 4 mai 2014.