O poveste cu Dumnezeu şi Sfântul Petru

Cică au fost odată trei fraţi orfani. Doi erau răi la suflet, al treilea, tare milos. Într-o zi, cel mic a adăpostit în casă doi drumeţi. Fraţii mai mari l-au certat rău. S-au aşezat toţi cinci lângă foc şi au început să vorbească de una, de alta. La un moment dat, fratele cel mare zice:

- Dacă aş avea o turmă de oi, mult bine aş mai face săracilor! - Ba eu, să am pământ şi patru boi, n-aş lăsa să plece nici un sărac flămând de la uşa mea! - Eu nu doresc decât o luntre şi un bordei lângă Dunăre şi, dacă m-ar chema oamenii să-i trec apa, fie şi pe furtună, nu aş spune niciodată nu!, a zis şi cel mai mic. Cei doi drumeţi erau Dumnezeu şi Sfântul Petru şi le-au împlinit pe dată dorinţele. Cel mare avea oi, al doilea, boi, iar pe cel mic l-au luat cu ei şi l-au însurat cu o fată bună şi frumoasă. Le-au dat un bordei şi o luntre şi au plecat. După o vreme, Dumnezeu şi Sfântul Petru s-au dus să vadă ce mai fac cei trei fraţi. Fratele cel mare, deşi bogat, nu a vrut să-i primească, şi atunci oile lui s-au transformat în ciori şi au zburat. Cel mijlociu, după ce i-a izgonit, i-au ars casa şi grânele. Au ajuns apoi la Dunăre, pe la miezul nopţii, pe vreme de furtună. Luntraşul auzi strigătele călătorilor, se sui în luntre şi îi aduse în bordeiul său, unde îi ospătă. Dumnezeu i-a transformat bordeiul în palat şi cei doi soţi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi...