O poveste despre sat şi casa ţărănească

E greu să-ţi închipui că satele nu au fost întotdeauna aşa cum sunt azi. Nici casele nu s-au construit mereu la fel. Haideţi să vedem cum s-a schimbat satul în ultimele două-trei sute de ani. Ocupaţi cu munca la câmp sau cu îngrijirea animalelor, ţăranii noştri au trăit mai mult în aer liber. În case se adăposteau abia când venea frigul, toamna. De aceea, şi-au gândit case ieftine, uşor de construit, care să se încălzească repede şi cu lemne puţine. Ca să se ferească de turci şi tâlhari, le făceau departe de drumuri, prin văi şi păduri. Sate la drumul mare au apărut abia după 1780, când viaţa a devenit mai sigură, şi stăpânirea, nemulţumită că nu ştia câţi locuitori sunt, i-a obligat prin lege să iasă la drum şi să se adune în sate mari.

Ştiţi voi cum arătau satele pe la 1780? Închipuiţi-vă că, pe atunci, peste 70% din suprafaţa ţării era acoperită de păduri. Şi oraşul Bucureşti a fost ridicat pe terenul obţinut prin despădurirea Codrilor Vlăsiei. Cam aşa arătau satele: o casă ici, una colo, bordeie ascunse în pământ, de se vedea doar acoperişul, şi acela acoperit cu iarbă! Casele se contopeau cu peisajul şi asta şi voiau oamenii, ca să se ferească de primejdii. Când ţăranii au fost obligaţi să se mute laolaltă, au început să apară problemele. Oamenii şi-au delimitat curţile prin şanţuri mai mult decât prin garduri, care erau mai scumpe. La început, casele nu erau aliniate, fiecare construind după cum era locul. Drumurile nu erau pavate şi vă închipuiţi ce noroi era prin curţi şi pe uliţe când ploua! Satul vechi În zonele de câmpie, multă vreme s-au săpat bordeie în pământ. Aveau o formă rotundă, pereţii întăriţi cu pereţi de nuiele lipite cu lut, iar un stâlp gros susţinea în centru acoperişul. Aşa se încălzeau mai uşor, dar aerul era umed şi neaerisit. În bordeie locuiau săracii. Au dispărut abia acum o sută de ani. Omul a trebuit să se adapteze la materialele pe care le avea la îndemână. Odată cu despăduririle, au apărut mai multe terenuri agricole, dar lemnul s-a scumpit. Într-o mare parte a ţării, mai cu seamă la câmpie, casele aveau pereţi din nuiele împletite şi lipite cu un amestec de lut cu bălegar. Bălegarul are rol de liant; nu lasă lutul să se crape atunci când se usucă. Sau se făceau pereţi din scânduri lipite cu lut şi bălegar; sau făceau cărămizi de chirpici: lut amestecat cu paie tocate mărunt şi bălegar. După ce se uscau cărămizile, clădeau casa direct pe pământ sau pe temelie de piatră, cărămidă arsă sau trunchiuri de lemne culcate orizontal. Casele înălţate pe temelie aveau şi prispă. Ferestrele erau mici şi întunecoase, aerisirea făcându-se prin uşă. Mai noi şi mult mai bune sunt casele făcute din cărămizi arse. Cărămizile nu se cumpărau de la magazin, ca astăzi, ci se ardeau chiar în curtea gospodarului. Meşterul făcea cărămizile din lut amestecat cu nisip, le punea în stive, le acoperea, clădind deasupra lor un cuptor uriaş, şi făcea focul zi şi noapte, până când se coceau. Apoi clădeau casa. Case de piatră se găseau doar prin oraşe, aparţinând celor înstăriţi. Numai la munte, unde nu lipseşte lemnul, se făceau case din bârne încheiate, lipite sau nu cu pământ, ca să nu intre frigul. Oamenii îşi acopereau casele cu ce aveau la îndemână: cu snopi de trestie sau paie - la câmpie -, cu scânduri sau chiar cu coceni. Mult mai târziu, au apărut acoperişurile de tablă. Fumul vetrei era dat afară pe coş, dar unii oameni, mai ingenioşi, lăsau fumul să intre în pod, ca să afume carnea porcului tăiat de Crăciun. Pe jos, podeaua era de lut galben, reparat de două ori pe an, când se făcea curăţenie înaintea marilor sărbători. Sobele erau mari. Unele se construiau între două încăperi, ca un foc să le încălzească pe amândouă. Ferestruicile erau acoperite cu băşică de porc uscată; geamurile au apărut mai târziu. Când pădurile au început să lipsească, pe la 1890, în sobe oamenii nu ardeau lemne, ci tizic, o turtă din paie amestecate cu bălegar. Mai foloseau trestie şi stuf, dacă aveau vreo baltă prin apropiere. Gardurile erau şi ele, unde lipsea lemnul, din nuiele lipite cu pământ. Vă închipuiţi cât de trist şi neîngrijit părea satul, fără străzi, cu case de lut, garduri lipite cu lut şi grămezi de tizic prin curţi! Satul s-a schimbat Pe măsură ce ţara a devenit mai stabilă, pe la 1900, casele au devenit mai frumoase, cu mai multe camere, cu grajduri, coteţe şi magazii pentru alimente. Statul s-a implicat în reorganizarea satelor. A încercat să-i oblige pe ţărani să construiască case mai bune, a interzis construcţia de bordeie, a plantat pomi şi a pietruit drumurile, i-a obligat pe ţărani să ducă în afara satului gunoiul de grajd. S-au construit fântâni, de care aveau grijă primăriile. I-au obligat pe ţărani să dea cu var, ca să dezinfecteze pereţii. Pentru oameni, casa în care locuiau a devenit un simbol al averii proprietarului, dar şi al hărniciei. Satul dobândeşte treptat chipul pe care îl cunoaştem cu toţii şi care se schimbă şi el, cu încetul… „Curat“ şi „necurat“ Ţăranii gândeau altfel decât noi. Lucruri pe lângă care trecem nepăsători aveau, pentru ei, o semnificaţie deosebită. De exemplu, ei împărţeau lucrurile în „curate“ şi „necurate“. Şi locul unde construiau casa trebuia să fie „curat“ şi se sfinţea înainte de construcţie. Faţada casei era orientată mereu spre sud sau est, adică spre răsărit. Făceau ferestre mai ales spre sud sau est, niciodată spre nord, aflat mereu în umbră. Casa avea o cameră şi o tindă sau două camere cu tindă. Locuiau într-o singură încăpere, părinţi şi copii laolaltă. În a doua cameră, „casa frumoasă“ sau „casa mare“, se păstrau obiectele de valoare şi zestrea fetelor. Tot aici aveau loc marile evenimente din familie: sărbătoarea Paştelui şi a Crăciunului, peţirea fetelor, nunta, înmormântarea. Unii păstrau acolo alimentele. Casele nu aveau băi. Casa trebuia să fie „curată“, de aceea au izgonit toaleta în fundul curţii. Ţăranul se spăla mai rar decât noi, dar cu mai multă evlavie. Se spăla sâmbătă seara, ca să se ducă curat şi primenit la biserică a doua zi dimineaţa. Câţi dintre noi ne mai spălăm cu o asemenea evlavie? Noi, cei de azi, suntem comozi: dormim, gătim, mâncăm şi ne spălăm în acelaşi loc. De aceea s-au inventat apa curentă şi canalizarea. Mobilierul Mobilierul casei era simplu. Soba, mare, pentru încălzit şi gătit, era centrul casei. Iarna, la ea se gătea, lângă ea stăteau părinţii, vorbind şi lucrând, lângă ea se jucau copiii. Vara, oamenii găteau afară, la bucătăria de vară. Multe case aveau cuptor mare de pâine lângă casă. Înainte, dormeau pe laviţe sau pe pat de scânduri. Saltelele confortabile au apărut târziu. La căpătâiul patului se afla o ladă, deasupra căreia era pus aşternutul: perne umplute cu câlţi sau pene, plapumă, scoarţe, velinţe, pe care fetele şi le lucrau singure, pentru zestre. În ziua nunţii le admira tot satul, erau semn al hărniciei şi priceperii miresei. Mai aveau o masă lângă pat, unu-două scaune şi un dulap pentru veselă. Lumina o dădea o lampă cu gaz, rar lumânări, opaiţe, cel mai des focul din sobă. Dar curăţenia era la mare preţ, aşa încât, deşi lutul podelei nu era acoperit cu covoare, pereţii erau frumos împodobiţi cu farfurii, ştergare şi peretare făcute de stăpâna casei. ▲ Legenda casei Casa ar fi făcut-o necuratul, dar, ca de obicei, nu a ştiut să o termine: a făcut-o fără uşi sau ferestre şi intra în casă pe horn. Pentru că se chinuia prea tare, i-a dat-o lui Dumnezeu, care a spart pereţii, să intre lumina. Prin unele părţi, se credea că hornul este un loc prin care relele pot intra în casă. Atunci, în noaptea Sfântului Andrei, când duhurile necurate circulă libere, oamenii împlântau două cuţite puse în cruce în pereţii hornului. ▲ Ştiaţi că? - Chirpiciul (amestecul de lut cu paie tocate şi bălegar) este considerat, în prezent, de către arhitecţi, un material cu proprietăţi izolatoare deosebite? Îl folosesc la izolarea pereţilor pe exterior. ▲ Ghicitori Am o grădină din patru pereţi, Împărţită înăuntru din mai multe părţi, Şi deasupra pusă o pălărie. (casa) Ce casă e cea pe care Într-o clipă o făcea, Într-o clipă o strângea Şi pe cal o punea? (cortul ţigănesc) Ghici ghicitoarea mea: Un ţarc de vaci roşcate, Intră muscoiul Şi le scoate pe toate. (cuptorul de pâine, pâinile şi lopata)