O sinteză a hristologiei pauline

Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache - 13 Noiembrie 2017

În general, gândirea hristologică a Sfântului Ioan Gură de Aur, pomenit astăzi în calendarul ortodox, este strâns legată de moştenirea Părinţilor Şcolii Antiohiene. Cu toate că s-a format în acest areal, chiar ca discipol al lui Teodor de Mopsuestia, Sfântul Ioan Hrisostom reu­şeşte să depăşească lacu­- nele existente în materie de dogmă şi construiască o în­vă­ţătură întru totul ortodoxă.

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost „primul teolog antiohian al Bisericii care a discernut cu atâta limpezime consecinţele negative ale concepţiilor patrioţilor şi prietenilor săi apropiaţi şi care le-a combătut fără să facă referire la principalii vinovaţi, pe care i-au numit alţii mai târziu. Pe de o parte el spera ca aceste concepţii să nu-i influenţeze pe contemporani şi pe cei de după” (Stylianos Papadopulous, „Gândirea teologică a Sfântului Ioan Hrisostom”, traducere de lect. dr. Sabin Preda, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2010, p. 169). În acest context, preocuparea hristologică de bază a Sfântului Părinte a vizat în special textele scripturistice de impact doctrinar. Conglomeratul ideilor antrenate în acest cadru se desfăşoară pe larg în lucrarea „Comentariu la Epistola către Romani”, unde realizază o veritabilă sinteză a teologiei pauline.

„Credinţa în Iisus Hristos”

Dintru început Sfântul Ioan Hrisostomul arată că „tru­pul-umanitatea lui Hristos nu era o nălucire, ci a existat la propriu deofiinţime cu firea noastră, însă cu cea fără de păcat bineînţeles. Lipsa păcatului în umanitatea asumată a Cuvântului dumnezeiesc o subliniază şi faptul că umanitatea întâi zidită nu avea păcat, dar a eşuat. Acum însă, prin întruparea şi Învierea Domnului, trupul-umanitatea ajunge la scopul ei, la lipsa păcatului şi la nemurire” (Ibidem, p. 172). În această hristoformizare a omului botezat, Sfântul Părinte tâlcuieşte că trupul Mântuitorului Hristos rămâne fără de pată, fiind „acelaşi cu firea noastră” şi prin urmare „nu era rea firea trupului pe care a ridicat-o după biruinţă şi nemurire a lucrat-o” (Omilii la Romani XIII, 5; PG 60, 515).
Pentru a ajunge să evidenţieze adevărurile hristologice, Sfântul Ioan Gură de Aur urmăreşte pasajele legate de raportul omului nou cu Legea mozaică. Se arată că în lumina Cuvântului dumnezeiesc creştinul este deasupra Legii, aşe­zându-se într-o nouă rânduială: „credinţa în Iisus Hristos”. Prin credinţă, mântuirea devine darul întregii existenţe, valabil deopotrivă pentru iudei şi păgâni, trecând dincolo de opreliştile Legii Vechi. „Aici iarăşi se tulbură iudeul, fiindcă nu are nimic mai mult ca ceilalţi şi este pus la un loc cu întreaga lume. Deci, ca nu cumva să se alarmeze, iarăşi îi mărgineşte cu frica, adăugând şi zicând: «Că nu este osebire pentru că toţi au greşit», adică să nu-mi spui că unul este elin, celălalt scit, celălalt trac, căci toţi sunt sub aceleaşi păcate. Dacă tu ai primit Legea, un singur lucru ai aflat din Lege: a cunoaşte păcatul, nu însă a şi fugi de el” (Comentariile sau explicarea Epistolei către Romani, traducere din limba elină de Arhim. Teodosie Atanasiu, SOCEC, Bucureşti, 1906, Omilia VIII, p. 93). Urmează că, prin Întruparea Mântuitorului Hristos, omul cel vechi este ridicat din robia Legii. Pe toate acestea „le-a rânduit Dumnezeu”, arătându-se că lucrarea de mântuire este grefată pe comuniunea trinitară şi totodată că „Hristos a făcut totul prin sângele Lui” (Omilia, XIV, p. 210; PG 60, 515).

Teologia morţii şi învierii omului botezat

Una dintre imaginile fundamentale ale hristologiei pauline, dezvoltate cu precădere în Epistola Către Romani, este teologia morţii şi învierii omului botezat în numele Mântuitorului Hristos. Aici Apostolul aşază tema dogmatică a restaurării firii omeneşti în ancadramentul baptismal, plecând de la simbolismul morţii şi Învierii Logosului înomenit. Efectul generator al celor două planuri se leagă în mod stringent de scoaterea neamului omenesc din robia păcatului şi a morţii. Pentru împlinirea acestei rânduieli, Domnul lucrează întru Sine calea cea mai grea, lăsându-ne nouă, în chipul asemănării morţii Sale, calea mai uşoară de împlinit. „Fiindcă trupul nostru s-a îngropat în apă, iar El în pământ, şi noi din cauza păcatului, pe când El în interesul mântuirii noastre, de aceea n-a zis «împreună odrăsliţi cu moartea Lui», ci «cu asemănarea morţii Lui». Moarte a fost şi aceea ca şi aceasta, însă nu tot cu acelaşi subiect. «Deci, zice Apostolul, dacă ne-am făcut împreună odrăsliţi cu moartea Lui» «vom fi părtaşi şi Învierii Lui», vorbind aici de învierea viitoare. Fiindcă mai sus spunând de moarte, zicea: «Au nu cunoașteți, fraţilor, că câţi în Hristos Iisus ne-am botezat întru moartea Lui ne-am botezat»? – fără ca să spună ceva lămurit despre înviere, ci porunceşte numai despre purtarea creştinului de după botez, îndemnându-l de a umbla întru înnoirea vieţii - de aceea aici proclamă învierea noastră din morţi. Şi ca să afli că nu este vorba de învierea cea urmată prin botez, ci de aceea ce va urma la a Doua Venire, priveşte cum el n-a zis: «vom fi împreună odrăsliţi şi cu asemănarea Învierii Lui», ci «şi Învierii Lui vom fi părtaşi», şi nici «ne-am făcut», ci «ne vom face părtaşi», învederând prin această expresie nu învierea cea dobândită la botez, ci învierea cea viitoare” (Omilia XII, p. 160; PG 60, 485).

Realitatea şi concretul Întrupării Cuvântului

Comentariul Sfântului Părinte la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel vizează în primul rând capacitarea omului căzut în dragostea şi harul lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Logosul Înomenit. El întăreşte adevărul şi realitatea Întrupării Sale, arătând deopotrivă că după ce „S-a făcut” trup, Cuvântul lui Dumnezeu „S-a sălăşluit întru noi” şi cu toţii „am văzut slava Sa, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (In. 1, 14). Teologia marelui Părinte subliniază întotdeauna realismul Întrupării Cuvântului şi integrarea Acestuia în concretul existenţei noastre. Contrar îna­intaşilor săi din Şcoala Antiohiană, Teodor de Mopsuestia şi Diodor de Tars, Sfântul Ioan Gură de Aur „înţelege corect că «S-a făcut» înseamnă unire a firilor, explică faptul că Logosul Care S-a sălăşluit în cortul omenesc este diferit de cort. «Ceea ce se sălăşluieşte» (to skynoun), Cuvântul Dumnezeiesc, şi «cortul» (skyny), Născătoarea de Dumnezeu, rămân două lucruri diferite în ceea ce priveşte fiinţa lor, dar sunt între ele fără să se amestece. În felul acesta ele sunt o singură fiinţă, Dumnezeu-Omul. Şi pentru că deja sunt una, un singur Ipostas, această unitate se va continua în veci. Cuvântul Dumnezeiesc nu va lăsa niciodată trupul pe care l-a luat. Cu el se află pe tronul ceresc şi cu el este închinat în veci” (Stylianos Papadopoulos, „Gândirea teologică a Sf. Ioan Hrisostom”, p. 174).

Realitatea şi concretul Întrupării Cuvântului, prezentate în simetria teologiei pauline, oferă la Sfântul Părinte perspectiva eshatologică a omului restaurat prin Botez. „Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine, spune Apostolul. Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem” (Rm. 14, 7-8). Iar Sfântul Părinte completează arătând că Hristos „Se îngrijeşte astfel de mântuirea noastră” şi „dacă nu am fi avut o astfel de îngrijire, apoi atunci care mai era nevoia întrupării şi iconomiei Lui” (Omilia XXVI, p. 412; PG 60, 632).

Oltenia