O sursă de dezorientare şi un purtător de mesaj

Cultura noastră este fondată excesiv pe refuzul suferinţei şi a tot ce ne contrariază, ne displace şi ne deranjează. Ea ne învaţă şi ne încurajează, prin intermediul părinţilor noştri, al profesorilor noştri de şcoală, apoi prin mii de procedee de comunicare, de influenţă, ca la vârsta adultă să cultivăm în noi un dublu clivaj. Pe de o parte, între afară şi înăuntru, între exterior şi interior, între realitatea obiectivă şi emoţiile noastre.

Le supravalorizăm pe primele şi le denigrăm pe ultimele, prezentate ca fiind opuse celorlalte. Pe de altă parte, se cultivă un clivaj între prezent şi trecut, căutând să ne convingă că doar prezentul contează, în timp ce trecutul este dispărut pentru totdeauna. Acest dublu clivaj, între înăuntru şi afară, ca între ieri şi azi, îl face în mod insidios, subtil pe subiect să creadă că lipsa de care suferă trimite numai în al său aici şi acum, la ceva sau cineva real, fără legătură cu interioritatea lui şi nici cu trecutul lui. De aici fantasma că ar fi perfect posibil să reparăm totul din exterior, într-un mod concret, cu multă voinţă şi perseverenţă, consumând anumite produse sau obiecte. Şi oferta este imensă. Noi căutăm astfel, fără să ne dăm seama, condiţionaţi perfid de această ideologie, să satisfacem nevoile noastre afective, psihologice, sperând să liniştim tensiunile prin recurgerea la eliberări şi substitute, fără să ne aplecăm asupra copilului interior. Este vorba exact de mecanismul profund care se află la baza tuturor adicţiilor. Nu există nici o divizare între vârstele prin care am trecut Încă o dată, nu adultul este cel care se zbate contra unei suferinţe sau a unei frustrări reale, ci băieţelul sau fetiţa din el. Acest mod de gândire binară, dualistă, într-un fel schizofrenică, este evident absurd, greşit şi nociv. Nu există nici o divizare între vârstele prin care am trecut. Aspectele noastre întreţin între ele legături invizibile de reciprocitate şi de solidaritate. În această optică, primul progres în psihoterapie nu constă, contrar iluziei comune, în a ne merge imediat mai bine, în a redeveni ca înainte, şi încă şi mai puţin a ne vindeca, ci în a ne reconecta la Eul nostru profund, adică la interioritatea şi trecutul nostru, pentru a regăsi copilul rătăcit. Vindecarea nu ar trebui să constituie o premisă, ci o lucrare răbdătoare, în continuă devenire, urmând deconstrucţiile şi reconstrucţiile necesare. Este imposibil să căutăm să o forţăm, să-i grăbim apariţia. Ea vine întotdeauna de la sine, atunci când nu ne gândim la ea, atunci când ne aşteptăm mai puţin. Fructul cade de la sine de îndată ce este copt. Nu este nevoie să-l smulgem. În cursul unei analize eficiente, terapeutul nu vizează doar adultul ca atare, în realitatea lui prezentă, ci partea lui infantilă, imatură, neterminată, copilul din el, care îl împiedică să crească şi să se vindece pentru a se purta ca adult. În spatele oricărui afect, oricărei suferinţe, oricărei angoase, oricărei mânii, oricărei gelozii, oricărei disperări, oricărei nerăbdări, oricărei sete de seducţie, oricărei ambivalenţe etc., în special a celor care apar de o manieră repetitivă şi intensă, se ascunde copilul interior. El este o sursă de dezorientare, dar în acelaşi timp purtător al unui mesaj ce priveşte devenirea subiectului şi eliberarea lui. Conştientizarea copilului din sine reduce suferinţa Pentru a exemplifica am ales un scurt exemplu. D. este o doamnă de 75 de ani, care pretinde că fiica sa de 52 de ani, căsătorită şi mamă a trei copii, îi tulbură existenţa şi bătrâneţea, până acolo încât D. îşi doreşte să părăsească viaţa cât mai repede: "De anul trecut, fiica mea m-a abandonat. Ea nu mai este atentă la mine, nu mă mai iubeşte, nu mai îmi telefonează ca înainte, nu mai vine să mă vadă aproape zilnic, nu mai îmi urmează sfaturile, nu mai îmi face confidenţe, ca înainte. În plus, ea începe să se îmbrace într-un mod caraghios şi nici nu-i aprob anturajul". În realitate, cea care vorbeşte este fetiţa care plânge prin ea, cea care, abandonată de mama sa la naştere, o plasează astăzi pe fiica sa într-o poziţie de copil terapeut, impunându-i să îndeplinească faţă de ea funcţia de mamă, bonă, ocrotitoare, iubitoare, care i-a lipsit cumplit înainte. Cu cât subiectul a trăit mai puţin fuziunea matricială, călduroasă şi învăluitoare, la locul şi timpul lui, cu atât va avea mai mult tendinţa, la vârsta "adultă", să se comporte ca un copil pentru a umple această lipsă. El va deveni dependent, lipicios, avid de tandreţe şi de recunoaştere, revendicativ, exigent, gelos, posesiv, temându-se încontinuu de pierderea iubirii şi de respingere. În mod curios, toată strategia lui de compensare şi de evitare nu va duce decât la înmulţirea eşecurilor şi a rupturilor, grăbindu-le. Pentru că nimeni nu este capabil să satisfacă aceste cereri masive de iubire, insaţiabile în fond, devorante. Conştientizarea copilului din sine reduce considerabil suferinţa. De asemenea, ajută mult să îi vorbim cu înţelegere şi încredere copilului din noi ca şi cum am vorbi cu cineva prezent alături. Copilul interior nu cere decât să fie primit şi ascultat. Este singurul mod pentru el de a se degaja, datorită securităţii regăsite, liniştind prin aceasta şi adultul. (După M. Nabati - "Guérir son enfant intérieur", Fayard, 2008)