Oamenii ministrului educaţiei

România va avea în curând un nou ministru al educației - încă unul într-un lung șir de titulari ai acestui portofoliu pe cât de important, pe atât de lipsit de consecvenţă şi predictibilitate. 

De-a lungul celor 37 de ani postdecembrişti ne-am convins, dacă mai era nevoie, că un „perpetuum mobile” vine la pachet cu neasumarea, cei mai mulţi miniştri având propriul vocabular reformator şi nicidecum al sistemului de învăţământ, alcătuit în primul rând din elevi, în calitatea lor de beneficiari direcţi ai actului educaţional, profesori şi părinţi. Ca atare, într-un domeniu în care stabilitatea ar trebui să fie fundamentul pe care se clădeşte viitorul unei naţiuni, experimentele şi improvizaţia par nesfârşite, creând o stare de angoasă în rândul tuturor: „cine vine?”, „ce se va mai schimba?”, „de unde va mai tăia?” 

Poate mai mult ca oricând este necesar ca viitorul ministru să fie „unul dintre ai lor”, al celor mulţi, cei de la bază, adică al cadrelor didactice din pre­universitar. Profesorii din ciclurile primare, gimnaziale şi liceale au nevoie de un ministru care să se fi lovit în mod direct de realitatea din cancelarie și din sălile de clasă, care să fi completat, după orele de curs, până târziu în noapte, fișe, tabele și platforme, să fi corectat lucrări ale elevilor ori să fi întocmit planuri remediale individuale. Profesorii au nevoie de un ministru care să știe (şi să aprecieze) că munca lor nu se încheie odată cu sunetul clopoțelului, ci continuă în pregătirea lecțiilor, în întâlniri cu părinții, în gestionarea conflictelor și în încercarea permanentă de a răspunde unor nevoi educaționale tot mai diverse. 

Profesorii au nevoie de un ministru care să fi trăit, pe lângă volumul uriaş de muncă, neajunsurile generate de salariul insuficient, de presiunea părinţilor şi a elevilor. Pentru că, astăzi, un profesor nu se mai poate prezenta în fața clasei „înarmat” doar cu manualul, răbdarea şi vocaţia la purtător, ci e necesar să adauge demnitate intelectuală, emoţională şi chiar vestimentară. Altfel, „eşti mâncat” - după cum mi-a subliniat, cu roşu, un om din sistem. Elevii de azi simt imediat dacă profesorul vine cu „lecțiile neînvățate”: sunt exigenţi, rapizi şi neiertători, iar cei mai mari nu se sfiesc să taxeze imediat lipsa de pregătire şi rigiditatea.

Profesorul trebuie să fie astăzi un dascăl foarte bine pregătit din punct de vedere profesional, un fin psiholog, ghid, mentor, uneori chiar şi „gardian” al unor galaxii de copii ce se ciocnesc navigând printre provocări și pericole dintre cele mai diverse. 

Într-o lume traversată constant de crize economice, sociale sau medicale, ce afectează profund echilibrul psihic şi emoţional al fiecăruia, avem nevoie de profesori care să intre în clasă cu zâmbetul pe buze, conectați la actul educațional şi nu la grijile de acasă. Avem nevoie de cadre didactice bine pregătite, ancorate în realitățile tehnologice actuale, capabile să vorbească limba unei generații ce trăiește pe „fast forward” într-o lume aproape pe deplin digitalizată. 

Dezvoltarea personală, perfecționarea profesională și menținerea sănătății mentale au, inevitabil, un cost ce trece, de cele mai multe ori, prin subțirimea cardului bancar. Este o realitate de care orice ministru al educației ar trebui să fie profund conștient: salarizarea decentă şi accesul gratuit la cât mai multe programe de învăţare continuă şi de dezvoltare personală ar acoperi nevoile enumerate. 

Oamenii ministrului nu trebuie să fie nici colegii de partid, nici inspectorii şcolari, ci profesorii, deoarece, înainte de reforme, strategii și statistici, educația se sprijină pe ei: pe răbdarea, echilibrul şi motivaţia lor de a se prezenta, în fiecare zi, cu demnitate, în fața elevilor.