„Oamenii spun că noi nu avem dreptul la rai“

Este mărturisirea unui întemniţat din penitenciarul judeţean Tulcea. Am auzit-o de curând de la un preot care a stat de vorbă cu Marian, închis pentru că toată viaţa lui s-a ţinut de tâlhării.

Nu îmi propun să vorbesc despre rai pentru că nu se pot descrie frumuseţile şi desfătările raiului, după cuvântul Sfintei Scripturii: „Ceea ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inimă de om nu s-a suit. Aceasta a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe Dânsul“. Nu îmi propun să vorbesc nici despre tâlhari, dar vreau să subliniez atitudinea aproape generală a „oamenilor drepţi“, care nu dau voie tâlharilor şi păcătoşilor de tot felul să nădăjduiască la rai, la bucuriile lui Dumnezeu. De multe ori, suntem foarte atenţi şi exigenţi cu cei de lângă noi. Ne îngrijim de faptele şi de păcatele altora. Ne exprimăm sau ascultăm de multe ori expresii tendenţioase: „acesta este un necuviincios“, „acela este prefăcut“, „acesta este un oportunist“, „acela nu a fost drept“. Dar niciodată nu folosim în aceste sintagme adresarea la persoana I singular („eu sunt“). Aceste expresii reclamă atitudinea oamenilor care împart lumea, ca nişte judecători, în buni şi răi, drepţi şi păcătoşi, vrednici şi nevrednici, tâlhari şi oneşti. Ne credem fiii, fraţii sau primitorii pe drept ai darurilor lui Dumnezeu şi nu avem conştiinţa că nu ne deosebim cu nimic de vameşi, tâlhari şi desfrânaţi. Condamnăm prea uşor speranţa unora care au greşit doar pentru simplul fapt că păcatul nostru este mai mic decât al altora. Şi aceasta numai după judecăţi, sisteme şi scheme pur convenţionale, omeneşti. Bărbatul din penitenciarul Tulcea, deşi resemnat cu verdictul negativ dat de oamenii cu care se întâlnise până acum, păstra în suflet nădejdea întâlnirii cu Hristos precum tâlharul de pe cruce, precum vameşul din templu sau femeia cea păcătoasă, care au primit milostivirea lui Dumnezeu. Sunt foarte mulţi oameni care nu fac păcate foarte mari, dar aceasta nu le dă dreptul să arunce la coşul de gunoi nădejdea celor mult păcătoşi, celor care, dintr-o cauză sau alta, au greşit. Nu cred că resortul acestor atitudini este în mod obligatoriu convingerea că cei care se înscriu în cazul nostru nu s-ar putea întoarce, mântui, ci mai degrabă deranjul care îl provoacă în mintea „celor drepţi“ posibilitatea împărţirii raiului cu personaje din atare stirpe. Dar, dacă Hristos nu a considerat un dispreţ a-l face pe tâlharul întins pe cruce părtaş raiului, a cina cu Matei vameşul în casa sa, a-l primi pe vameşul din templu, a mântui desfrânate şi desfrânaţi, de ce oare noi judecăm fără să avem măcar sentimentul că păcătuim înaintea oamenilor şi a lui Dumnezeu? Oare nu este egală împărţirea dreptăţii de o parte şi de alta cu neputinţa de a primi lângă noi pe cel asemenea nouă? Nu este egală împărţirea în categorii sociale şi spirituale cu lipsa dragostei? Cred că singura care poate să vindece astfel de atitudini şi să dea celor în necazuri nădejdea mântuirii este „dragostea care toate le rabdă, care este binevoitoare, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr“ (I Cor. 13, 4-7).