Oare avem dragoste de Dumnezeu?

Cel îndrăgostit de Dumnezeu lasă în urmă totul: cinstea, slava, bogăția și mângâierea lumii acesteia, ca pe niște gunoaie le socotește. Mulți socot că Îl iubesc pe Dumnezeu, dar în loc de aceasta au numai iubirea de lume și astfel se amăgesc, căci dragostea dumnezeiască și iubirea lumească nu pot fi împreună în această inimă, ci se alungă una pe alta.

Vezi că omul, atunci când se unește prin nuntă cu femeia sa, își lasă tatăl, mama, frații, surorile și pe toți prietenii și se lipește cu dragoste nefățarnică numai de femeia sa. „Pentru aceea, va lăsa omul pe tatăl și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup“ (Matei 19, 5), grăiește Cuvântul lui Dumnezeu. Vezi oare, creștine, ce face dragostea firească și trupească? Îndeamnă pe cel îndrăgostit să lase toate celelalte și să se lipească numai de cel iubit. De aici învață să cunoști ce este dragostea dumnezeiască; la fel se poartă și cel îndrăgostit de Dumnezeu, lasă în urmă totul: cinstea, slava, bogăția și mângâierea lumii acesteia, ca pe niște gunoaie le socotește, pentru dragostea lui Dumnezeu; toate îi sunt defăimate și i se par ca niște putreziciuni rău mirositoare. Nici viața, care îi e omului mai scumpă decât orice, nu și-o cruță. Doar spre Iubita sa Comoară năzuiește, așa cum tinde para de foc spre înălțime; într-acolo își înalță neîncetat suspinările, dorințele, cugetările și inima sa. Acolo se întoarce, stă și trăiește cu mintea și cu inima, unde este iubita și neprețuita sa Comoară: „Căci unde este comoara lui, acolo este și inima lui“ (Matei 6, 21).

Inima omului este la ceea ce îndrăgește

Această pildă ne învață, creștine, ce este dragostea dumnezeiască. Mulți socot că Îl iubesc pe Dumnezeu, dar în loc de aceasta au numai iubirea de lume și astfel se amăgesc, căci dragostea dumnezeiască și iubirea lumească nu pot fi împreună în această inimă, ci se alungă una pe alta. Dacă stai să întrebi pe oricine „Iubești pe Dumnezeu?“, nimeni nu va zice ba, ci va spune: „Cum să nu-L iubesc pe Dumnezeu?“. Însă, de fapt, ei se iubesc pe sine și iubesc lumea, iar nu pe Dumnezeu.

Adevărat și vrednic de crezare este Cuvântul cel apostolesc: „Dacă cineva iubește lumea, iubirea Tatălui nu este întru el“ (I Ioan 2, 15). Negreșit că inima omului este la ceea ce îndrăgește. Așadar, se cuvine să ne cercetăm pe noi înșine - oare avem dragoste de Dumnezeu? - ca să nu ne amăgim cu păreri deșarte și mincinoase; și să rugăm cu osârdie pe Dumnezeu ca El însuși să aprindă această dragoste, prin Duhul Său, în inimile noastre, ca nu cumva să fim, în loc de iubitori de Dumnezeu, vrăjmași ai dumnezeirii, precum spune Apostolul: „Cine va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș lui Dumnezeu“ (Iac. 4, 4).

Păcatul este un rău de negrăit, căci prin el este jignit și mâniat Nesfârșitul și Prea Bunul Dumnezeu! Nerușinată trădare este păcatul, prin care trădăm pe Dumnezeu Cel Nemuritor și Drept!

Păcatul este pricina faptului că suferă până și făpturile nevinovate. Omul păcătuiește, dar suferă restul făpturilor: pământul nu dă roadă, dobitoacele și fiarele mor de foame, văzduhul și apa se strică și altele (Deut. 28, 15-45). Păcatul omenesc este pricina tuturor acestor lucruri. Vezi, așadar, omule, ce mare rău este păcatul! Nevindecată rană este păcatul, rană pe care nimeni nu o poate vindeca, afară de Fiul Cel Unul-Născut al lui Dumnezeu! Păcatul e izvorul nenorocirilor vremelnice si veșnice, rădăcina osândirii și a morții, schimonosirea firii, întunecarea înțelegerii, sluțirea frumuseții sufletești și răul mai rău decât toate relele! Cu dreptate a scris Sfântul Ioan Gură de Aur că nu e nimic mai greu decât păcatul; nu e nimic mai spurcat și necurat decât păcatul (Omilia a douăzeci și cincea la Ioan). Cu adevărat, păcatul este mai rău decât demonul (Omilia a patruzeci și una la Fapte), precum învață același Părinte, căci și pe demon tot păcatul l-a făcut demon, fiind el zidit de Ziditorul ca înger de lumină (Omilia a cincea la Ioan).

Cine ești tu, de nu rabdă urechile tale cuvinte supărătoare?

Cu cât vom cunoaște și vom pomeni mai mult pe Hristos, cu atât ne vom cunoaște mai bine ticăloșia și sărăcia, iar astfel ne vom smeri. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Domnul tău, S-a smerit pentru tine, iar tu, robul, să te trufești? Domnul tău a luat pentru tine chip de rob, iar tu, robul, să cauți stăpâniri? Domnul tău a răbdat necinstire pentru tine, iar tu, robul, să te înfumurezi pentru cinstirile ce îți sunt aduse? Domnul tău nu a avut unde să își plece capul, iar tu, robul, să îți adaugi clădiri mărețe? Domnul tău a spălat picioarele ucenicilor Săi, iar ție îți este rușine să slujești fraților tăi? Domnul tău a suferit defăimări, clevetiri, ocări, batjocuri și scuipări, iar tu, robul, nu poți să rabzi un cuvânt care te atinge? El a suferit nevinovat, de dragul tău, iar tu, care ești vinovat, nu poți să suferi pentru tine însuți? Păcatele tale nu te-au făcut vrednic de aceasta? Domnul tău S-a rugat pentru răstignitorii Săi: „Părinte, iartă-le lor!“ (Luca 23, 34), iar tu, robul, să te mânii pe cei ce te-au necăjit, să te înverșunezi, să cauți răzbunare? Dar cine ești tu, de nu rabdă urechile tale cuvinte supărătoare? Ești o făptură săracă, neputincioasă, goală, pătimașă, rătăcită, supusă tuturor restriștiilor, împresurată de toate necazurile, iarbă, umbră, abur ce se arată pentru puțin și piere. Ci vezi și teme-te, ca nu cumva să Se rușineze și Hristos, Domnul tău, de tine, dacă te vei rușina de smerenia și blândețea Lui, căci El grăiește: „De cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinții îngeri“ (Marcu 8, 38). Iar de Hristos și de cuvintele Lui se rușinează cel care nu urmează smereniei, blândeții și răbdării Lui, ci cu trufie voiește să împărățească dimpreună cu lumea. (Sfântul Tihon din Zadonsk, Despre păcate, Editura Sophia)