Obștea monahală a Cămârzanilor și ctitoria ei voievodală

După 1990 eflorescența monahismului românesc a fost impresionantă. A reprezentat poate una din cele mai ample și mai profunde transformări cunoscute de un segment al așezământului public din România acelor ani. Spre mănăstiri au pornit mai ales tinerii, dar nu numai ei. Mănăstiri și schituri au răsărit pe tot cuprinsul țării, unele în locuri în care fusese cândva viețuire călugărească, altele, dimpotrivă, pe pământuri fără de asemenea zidiri. Mănăstirile desființate de austrieci după raptul nordului Moldovei, precum Voronețul, ori cele închise odată cu secularizarea din vremea lui Cuza au renăscut în anii ’90 ai veacului trecut. Multe dintre chinoviile redeschise sau din cele ridicate din temelii au săvârșit veritabile miracole, crescând ca în poveste și devenind lavre monahicești. O astfel de înflorire a avut loc în părțile Fălticenilor, la Cămârzani, pe moșia lui Mihalache Morțun (Emanoil). Ilustrul magistrat al județului Baia, frun­taș politic liberal și deținător al unor întinse proprietăți funciare, cel căruia domnitorul Mihail Sturza i-a dăruit ceasul său de aur de la brâu ca premiu pentru modul strălucit în care răspunsese la examen ca student în drept al Academiei Mihăilene, înălțase în 1863 pe moșia sa, conform tradiției boierilor de rang, o biserică de curte, lângă care are odihna de veci din 1898. Când comuniștii au confiscat moșia, lăsând pradă ruinării ctitoria, oamenii Bisericii, voind să o salveze de la pieire, au avut iniția­tiva, prin vrednicul paroh al Ciu­muleștilor, Vadu Moldovei de azi, din care face parte Cămârzanii, părintele Gheorghe Baltag, protopop al Fălticenilor peste ani, înfi­in­țării aici a unui schit. Preotul fu­sese însoțit în demersul său de monahul Gherasim Cucoșel, vlădica de mai târziu, originar din aceste părți. Viața schitului, care avea în proprietate 12 hectare de pământ, dania pentru biserica de curte a boierului Morțun, s-a derulat din 1948 până în 1959, când regimul de democrație populară a dat decretul de tristă amintire de desfiin­țare a numeroase vetre mona­hale.

Îndată după 1990 a încolțit ide­ea renașterii monahismului la Cămârzani. Dorința a prins contur în 1992, când vlădica Gherasim, supra­numit „Bunicul Bucovinei”, era ales Episcop-vicar la Suceava. În decembrie 1992 avea loc sfin­țirea paraclisului noii mănăstiri de maici cu hramul Sfântului Mina. Obștea era formată din 12 monahii venite de la Mănăstirea Teodoreni, de lângă Burdujeni, în frunte cu maica stareță Teodora Marinescu. 10 din cele 12 hectare au fost atunci restituite mănăstirii. Acestora li s-au adăugat apoi alte patru, două din ceea ce era proprietatea de drept a Cămâr­zanilor și alte două dintr-o danie a unui credincios din Vadu Moldovei. Tot atunci a fost cumpărat un imobil al fostului IAS Cămârzani, ce ființa pe moșia Morțun, dându-i-se destina­ția de arhondaric.

Ctitorul mănăstirii, vlădica Gherasim, aspira să confere chinoviei atmosferă de viețuire după pravila cea veche mănăstirească. Ora et labora rânduiau existența de fiecare zi a așezămân­tului. Veștile despre slujbele oficiate de un duhovnic al harului, Ignatie Radu, ajuns aici din renumita obște a Putnei, și cele privitoare la călugă­rițele ce respectau cu sfințenie marea tradiție athonită s-au răspândit în întinsurile Ortodoxiei româ­nești și au chemat spre Cămârzani credincioși din toate zările. Obștea sporea văzând cu ochii, cu monahii tinere, înalt școlite cele mai multe, și se transforma într-una din cele mai mari din țară cu cele 120 de viețuitoare care se nevoiesc azi în această sihăstrie. E o obște ce și-a asumat și își asu­mă misiunea ca pe o cruce ce se cere să o porți în calea spre mântuire. A fost și este la Cămârzani, mai ales după ce stavrofora Maria Deac, o transilvăneancă de toată isprava, cu o uimitoare putere jertfitoare în trupul ei ca o umbră, a preluat stă­reția, o efervescență a ctitoririi. Toată suflarea s-a dedicat trup și suflet zidirii unei ctitorii unice, făptuită în mare parte de brațele măicuțelor și germinată de mințile lor înstelate. În anul 2000 s-au așezat temeliile bisericii mari, cu hramul Nașterii Maicii Domnului, sfințită în 2004. Bazilica se distinge prin monumentalitatea armonios concepută și înfățișarea de cioplitură ieșită de sub o daltă măiastră. Pare, cu aspectul ei de navă semeață, surata voievodalei ctitorii ștefaniene de la Putna. Maiestuozitatea exteriorului are pereche în lăuntru prin mărimea amplă a cuprinderii, dar mai ales prin catapeteasma cu șlefuiri de meșter bijutier, ce urcă până la arca ce susține bolta și Altarul. Este, ca și pictura, opera maicilor, vădind iscusință de meșter adevărat. De altfel, mai totul e plămădit aici de mâinile neobosite și pricepute ale monahiilor. Ele au trudit la ridicarea zidului de incintă, cu alură de cetate, au adus piatra din munte și au dalat aleile cu deschideri de cale regală. Și-au adus obolul, de asemenea, la construcția arhon­daricului cu elegantele sale logii de palat, au luat parte la restaurarea bisericii boierești, precum și la amenajarea muzeului consacrat spiritualității zonei Vadu Moldovei, ce adună multe piese de patrimoniu strânse cu pasiune și profesionalism de profesoara Virginia Bârleanu. Tot maicile s-au grijit cu pioșenie de amenajarea spațiu­lui memorial al vlădicii Gherasim Putneanul, ctitorul Cămârzanilor, cel care doarme somnul de veci în incinta mănăstirii sale de suflet.

Bucuros, vlădica privește, de bună seamă, din ceruri, ctitoria ivită ca un miracol după slobozirea de comunism pe largul tăpșan al Cămârzanilor. E cu adevărat o făptuire aleasă ce merită din plin reverența. Viața monahală curge în acest sacru topos în albia marii tradiții călugărești dintotdeauna. Acest mod de a trăi întru Domnul a situat Cămârzanii între sanctuarele Ortodoxiei noastre.