Ochi de împrumut

Odată, o fată a rămas fără vedere, iar şocul trăit a îndepărtat-o de toţi cunoscuţii ei. A ajuns singură şi deprimată. Numai un băiat s-a apropiat de ea şi a reuşit să-i câştige atenţia şi prietenia. Cei doi îşi petreceau împreună cea mai mare parte din timp. Într-o zi, tânăra îi spuse celui drag: „Tot ce-mi doresc mai mult pe lumea asta este să pot vedea iar soarele, luna, natura, oamenii. Vreau să văd chipul tău! Nu ştiam ce dar minunat ne-a dat Cel de sus când ne-a hărăzit minunea vederii!“

 

După o vreme, băiatul îndrăgostit se hotărî să ceară mâna iubitei. „Vrei să te căsătoreşti cu mine?“, a întrebat-o el. Tăcerea era apăsătoare, iar tristeţea plutea în aer. Cu tremur în glas, fata îi răspunse: „Nu mă voi căsători dacă nu voi vedea… Nu mă voi putea descurca pentru amândoi şi nu vreau să-ţi devin povară!“

 

La ceva timp, doctorul o cheamă la spital pe fată pentru a-i da vestea cea bună. Transplantul de cornee se putea face foarte curând. Apăruse un donator. Fericirea a fost imensă şi, după operaţie, primul pe care a vrut să-l vadă a fost iubitul său. Dar acesta era şi el… nevăzător. Scuturându-se parcă de o povară, ea i-a zis: „Nu mă pot căsători cu un orb“, după care s-a întors să plece. Dar înainte să dispară sunetul paşilor ei, băiatul i-a şoptit: „Să ai grijă, te rog, de ochii mei!“ El fusese donatorul. (Augustin Păunoiu)