„Ochii duhovniceşti se curăţesc prin lucrarea poruncilor“

Sfântul Grigorie Palama nu este fondatorul unei teologii noi, ci sintetizatorul teologiei ortodoxe patristice de până la el. Fără intervenţiile neavenite ale lui Varlaam şi Achindin, probabil că Sfântul Grigorie ar fi rămas mai puţin cunoscut prin scrierile sale de natură sistematică şi ar fi fost perceput mai mult prin prisma calităţilor sale de păstor duhovnicesc, isihast. Tulburările teologice ale vremurilor sale l-au determinat însă să reacţioneze şi, astfel, toată moştenirea patristică dobândită în perioada de ucenicie isihastă a devenit un tezaur viu, armă de nebiruit împotriva atacurilor ereticilor.

Cinstirea Sfântului Grigorie Palama se fundamentează atât pe importanţa teologiei sale, cât şi pe sfinţenia vieţii sale. Ierarhul isihast, episcop al Tesalonicului între anii 1351 şi 1359, s-a hrănit duhovniceşte la şcoala unui alt mare ierarh isihast, Teolipt al Filadelfiei. Foarte mulţi cercetători ai vieţii Sfântului Grigorie observă influenţe determinante ale lui Teolipt în vieţuirea şi teologhisirea ierarhului Tesalonicului. Viaţa de asceză, liniştirea, rugăciunea neîntreruptă, păzirea poruncilor sunt doar câteva din liniile de forţă care marchează întreaga teologie ortodoxă şi care sunt prezente şi în scrierile celor doi ierarhi. Păstrător al tradiţiei isihaste, Sfântul Grigorie Palama este însă nevoit să ofere şi un sistem teologic, în care toate elementele tradiţiei isihaste ortodoxe aveau să fie descrise şi analizate. Cunoaşterea adevărului şi nepătimirea Atacurile lui Varlaam contra practicilor isihaste, precum şi contra viziunii ortodoxe asupra participării trupului la îndumnezeire au fost motivele care l-au determinat pe Sfântul Grigorie să reacţioneze. Esenţa conflictului poate fi redusă la câteva aspecte, dintre care unul are o importanţă deosebită în înţelegerea disputei: Varlaam se opunea tradiţiei patristice care afirma răspicat că trupul omenesc nu rămâne străin de etapele împărtăşirii de harul necreat. Sfântul Grigorie Palama insistă continuu asupra empiricităţii teologiei. Taina harului necreat, care este în fond amprenta personală a celor trei Ipostasuri ale Sfintei Treimi, se face cunoscută doar în contextul "împăcării cu Dumnezeu, prin curăţirea de patimi şi dobândirea virtuţilor", deci şi prin efortul trupesc. Varlaam excludea participarea trupului la procesul de îndumnezeire. În viziunea sa, omul trebuie să tindă către o intelectualizare acută al oricărui fel de experienţă teologică. Plecând de la ironizarea răutăcioasă a mulţi scriitori patristici care acordau un oarecare rol poziţiilor psihosomatice din timpul rugăciunii (capul plecat, privirea îndreptată spre inimă, controlul respiraţiei), Varlaam sfârşeşte prin a condamna orice act trupesc îndreptat către dobândirea virtuţilor. Sfântul Grigorie Palama îi va răspunde în mod repetat: "lumina necreată nu e vizibilă cu ochi trupeşti, însă ochii duhovniceşti se curăţesc prin lucrarea poruncilor". Omul poartă în el "raţiunile" care se găsesc în Dumnezeu, şi în baza acestei filiaţii, omul este capabil să aibă o relaţie directă cu Dumnezeu, nemijlocită, care nu se bazează exclusiv pe un proces neutru de achiziţionare de concepte teologice. Însă, pentru dezvoltarea şi descoperirea acestei filiaţii, omul are nevoie să pună în lucrare întreaga sa fiinţă: trup şi suflet. "Dacă vrem să păzim întreg chipul dumnezeiesc care este în noi şi să dobândim cunoaşterea adevărului, trebuie să păzim poruncile." Varlaam ignora aspectul ascetic al progresului duhovnicesc. Pentru Sfântul Grigorie Palama el este esenţial: "Depărtarea de păcat, cunoaşterea legii poruncilor şi împlinirea lor, răbdarea în ispite şi persistenţa în virtute îl aduc pe om la Dumnezeu şi îi oferă adevărata vedere". Într-una din Omiliile sale, Sfântul Grigorie Palama afirmă în acest sens: "Mult mai câştigaţi am fi dacă ne-am grăbi să scoatem din sufletul nostru patima desfrânării şi a mâniei, şi a urii, şi a mândriei, decât să scoatem demoni. Pentru că nu este de-ajuns să ne izbăvim doar de păcatul trupesc, ci trebuie să ne curăţim şi de lucrarea care este sălăşluită în suflet, pentru că din inima noastră urcă gândurile rele, desfrânările, adulterele, uciderile, hoţiile, răpirile şi altele asemănătoare - acestea dinlăuntrul nostru sunt cele care întinează omul (Marcu 7, 21) - căci "oricine se uită la femeie poftind-o a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui" (Matei 5, 28). Pentru că, şi când trupul este inert, există posibilitatea să lucreze păcatul cu gândul. Dacă însă sufletul respinge atacul lăuntric al celui viclean prin rugăciune şi luare aminte, prin amintirea morţii şi prin tristeţea şi tânguirea după Dumnezeu, şi trupul devine părtaş al sfinţeniei şi dobândeşte virtutea de a nu săvârşi răul. Este ceea ce spune Domnul, că n-a fost curăţită şi partea dinăuntru a paharului de către cel ce a curăţit-o pe dinafară: "Faceţi curată partea cea dinăuntru a paharului şi astfel va fi tot curat" ( Matei 23, 25)". Vederea cea desăvârşită a lui Dumnezeu este unire cu cele dumnezeieşti Realitatea participării trupului la îndumnezeire este subliniată frecvent de Sfântul Grigorie. Rugăciunea continuă, care presupune şi un efort trupesc, nu are rolul instaurării unei stări de inactivitate, aşa cum susţinea Varlaam. Acesta, în demersul său de denigrare a practicilor isihaste, susţinea că rugăciunea continuă este mai prejos decât achiziţionarea cunoştinţelor ştiinţelor veacului acestuia şi că singurul merit care poate fi recunoscut rugăciunii neîntrerupte este acela de a oferi o stare de lejeritate sufletului omenesc atunci când acesta se află pe drumul dobândirii ştiinţei. După filosoful calabrez, starea de rugăciune este inferioară demersului epistemologic şi, chiar dacă cineva ar accepta posibilitatea că un om poate să se roage fără întrerupere, acest lucru îl va conduce către o stare de inactivitate, în care partea pasională a sufletului este dezgolită de orice putere şi forţă activă. Dimpotrivă, Sfântul Grigorie Palama insistă asupra faptului că rugăciunea continuă nu presupune o stare, ci o acţiune neîncetată, în care suflet şi trup se regăsesc în elanul continuu de cerere a milostivirii lui Dumnezeu şi de împărtăşire de darurile necreate care sunt oferite de milostivirea lui Dumnezeu. Participarea trupului la îndumnezeire are drept scop mântuirea omului în integralitatea sa şi participarea sa întreagă la tainele cele de negrăit. Oprirea de la activitatea obişnuită a trupului, în starea de extaz, este, după Sfântul Grigorie Palama, o supraactivitate, o împărtăşire de "activitatea cea sfinţitoare, care e mai presus de orice mişcare", şi nicidecum o omorâre a părţii pasionale a trupului sau a sufletului. Spune Sfântul Grigorie Palama în acest sens: "Rugăciunii îi urmează vederea cea de negrăit şi extazul în vedere şi tainele cele negrăite. În acelaşi chip, după golirea de cele ce sunt, sau, mai degrabă, după oprirea cea săvârşită în noi, nu numai prin cuvinte, ci şi în lucrări, după aceasta aşadar urmează necunoaşterea, care însă e mai presus de cunoaştere, şi întunericul, care este suprastrălucitor. Şi în întunericul acesta suprastrălucitor sunt date cele dumnezeieşti celor sfinţi, după cum zice marele Dionisie. Astfel, vederea cea atotdesăvârşită a lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti nu este doar o golire, ci, dincolo de golire, este unire cu cele dumnezeieşti. Este dar şi dobândire mai degrabă decât golire. Şi dacă se vorbeşte despre aceste bunuri şi daruri de negrăit, chiar şi cu ajutorul imaginilor, al paradigmelor şi al analogiei, se datorează faptului că nu se poate arăta altfel ceea ce se vede. Pentru că e vorba de lucruri de negrăit, sunt exprimate cu autorul imaginilor şi al paradigmelor". Ca un adevărat "luminător al Ortodoxiei", aşa cum spune troparul pe care îl cântăm la slujba din Duminica a II-a a Postului Mare, Sfântul Grigorie Palama devine "sprijinul Bisericii şi apărătorul cel nebiruit al teologilor". El ne pune în faţă o teologhisire vie, în care efortul ascetic se împleteşte cu vederea lucrurilor dumnezeieşti, cele mai presus de orice vedere trupească. Sfântul Grigorie Palama atrage mereu atenţia asupra acestui risc: uitarea că drumul către vederea lui Dumnezeu trece prin despătimire. Chiar dacă Dumnezeu e liber în a Se descoperi personal cui voieşte, şi nu eforturile ascetice sunt cele ce determină libertatea lui Dumnezeu, despătimirea trebuie să fie lucrată de cel ce doreşte să aibă şansa întâlnirii reale cu Dumnezeu. Nu efortul ascetic este determinantul absolut al acestei întâlniri. Este însă la fel de sigur că cel plin de patimi şi care nu face nici un efort pentru a se elibera de ele îşi închide categoric drumul către unirea cu Dumnezeu. Propriile sale osteneli stau mărturie vie că teologia nu poate fi intelectualizată. Pentru a deveni "slujitor al luminii dumnezeieşti", Sfântul Grigorie Palama însuşi s-a făcut mai întâi "vistierie a virtuţilor şi tainic trăitor al suişurilor dumnezeieşti".