Oina și baseballul, origini și tehnici de joc

Românii susțin că sportul național, oina, a fost furat oarecum de americani, care l-au denumit baseball și pe care l-au clasat rapid la categoria „sporturi naţionale”, alături de fotbalul american. Adevărul este că cele două sporturi seamănă destul de mult, însă şi alte ţări au jocuri asemănătoare, în care jucătorii lovesc o minge cu nişte beţe ori bâte sau ciocane de lemn. Iată pe scurt istoria celor două sporturi şi o parte din asemănările şi deosebirile dintre ele.

Baseballul a apărut în Anglia şi a fost adus în Lumea Nouă de către englezi, care îl numeau „town ball”. Acest joc era deja practicat de băieţii englezi la 1744, acest moment fiind şi prima menţionare a sportului, însă avea să treacă ceva timp până la stabilirea unor reguli oficiale, mai precis 100 şi ceva de ani. Părintele baseballului este considerat a fi Alexander Cartwright, care în anul 1845 a publicat prima listă cu regulile şi a început să organizeze jocul pentru a deveni sport. Cu mici modificări, regulile de atunci sunt şi cele de astăzi. Alexander Cartwright a înfiinţat primul club de baseball - „Knickerbocker Base Ball Club of New York” - în anul 1845, iar primul meci oficial s-a jucat în anul următor, cu echipa „New York Nine”, însă din păcate pentru „părintele baseballului” echipa sa a suferit o înfrângere memorabilă, 23-1, dar acest aspect e mai puţin important pentru istoria acestui sport. Actul de naştere fusese practic semnat în faţa publicului, care plasează, prin audienţe, baseballul în topul sporturilor iubite de americani, alături de fotbalul american şi de cursele automobilistice. Baseballul a devenit îndrăgit în multe părţi ale lumii, apărând ligi profesioniste pe toate continentele. În anul 1938 a luat fiinţă Federaţia Internaţională de Baseball, iar astăzi numără peste 100 de ţări membre.

Deosebiri și asemănări

În baseball se înfruntă două echipe a câte 9 membri fiecare şi există 4 sau 6 arbitri, în funcţie de ligă şi de importanţa meciului. O minge, aproximativ cât cea de tenis de câmp (sau de oină, ca să păstrăm comparaţia), este aruncată de un jucător către un altul din echipa lui, care trebuie să o prindă, dar între cei doi se află un jucător al echipei adverse, care trebuie să lovească mingea cu o bâtă. Cât timp mingea este în aer, jucătorul care a aruncat-o trebuie să alerge pe un traseu prestabilit şi să atingă patru puncte anume, aflate pe teren (baze). Oina, sau „hoina”, cum mai este găsit în cronicile şi hrisoavele vechi chiar de şase secole, seamănă, prin modul de desfăşurare, cu baseballul american (de fapt, englezesc, după cum am văzut), cu „paume” al francezilor, cu „palsepool” din Finlanda şi cu „schlagballul” nemţilor. Se crede că jocul are legătură cu ocupaţia păstoritului, atât de specifică românilor, termeni precum „baci”, „bâtă” folosiţi în oină fiind din zona respectivă. Oina se juca încă de pe timpul lui Vlaicu Vodă (1364), deci când Columb nu descoperise încă Lumea Nouă. În lucrarea „Diaetaetica”, scrisă de Stefan Maryus, în anul 1762, apar îndemnuri la o viaţă sănătoasă, care să cuprindă drumeţiile, vâs­litul şi jocul de oină. În timpul în care Spiru Haret era ministru al învăţământului, oina a ajuns parte din programa şcolară în licee, la ora de sport, iar în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, oina a cunoscut cea mai mare dezvoltare, fiind şi parte din întrecerile sportive de vară, „Daciada”. Numărul de jucători ai celor două echipe este apropiat de jocul de baseballul, cu care continuăm comparaţia noastră - 11 jucători, iar mingea, de asemenea, este aruncată şi trebuie lovită cu un bătac, şi el foarte asemănător cu cel de baseball. Jocul se desfăşoară cam aşa: un jucător din echipa care este „la bătaie” aruncă mingea, alt jucător din aceeaşi echipă (ne amintim că în baseball era invers, cel care lovea cu bâta mingea era din echipa adversă celui care o aruncase) trebuie să lovească mingea şi să o trimită cât mai departe, astfel încât coechipierul său care a aruncat-o să aibă timp să alerge pe un traseu prestabilit şi să nu fie lovit cu mingea, după ce aceasta este prinsă şi aruncată în el de către jucătorii adverşi. Dacă jucătorul care fuge se apără cu palmele de mingea aruncată în el de adversari sau se aruncă la pământ, nu este considerat „lovit”. Bastonul (bătacul) este făcut dintr-un lemn de esenţă tare, precum fragul sau frasinul, cu o lungime între 90 şi 100 de centimetri. Mingea este ceva mai mare decât cea de tenis, dar mult mai grea, fiind făcută din piele şi umplută cu nisip. Un neofit, dacă ar fi lovit cu acea minge, aşa cum sunt loviţi jucătorii de oină, ar suferi destul de rău. Oina a avut suişuri şi coborâşuri, după 1989, din lipsă de sponsori şi, mai ales, de o serioasă mediatizare (mediatizare ce a lipsit şi în perioada comunistă, când oina era bine dezvoltată, fiindcă beneficia de fonduri de stat). Un joc atât de frumos şi, iată, cu „rude” atât de cunoscute şi bogate ar merita o soartă mai bună în viitor.