Omul primordial, de la frumuseţe la ruşine

Din capitolul II al Cărţii Facerii aflăm că, după ce Dumnezeu a creat-o pe Eva, luând una din coastele lui Adam şi plinind locul cu carne, cei doi „erau goi şi nu se ruşinau” (cf. 2, 25). Acesta este aşadar primul indiciu că omul primordial se găsea în armonie deplină cu Dumnezeu şi cu logica existenţei sale. Apare mai apoi, din capitolul III, „ispita mâncării”, şoptită la urechea femeii de diavol.

„Şi a zis şarpele către femeie: «Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?» Iar femeia a zis către şarpe: «Roade din pomii raiului putem să mâncăm; numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!» Atunci şarpele a zis către femeie: «Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul»” (Facere 3, 1-5). Amăgiţi prin ispitirea diavolului, proto­pă­rinţii se izolează complet în relaţia cu Dumnezeu, devenind semnatarii unui dialog ermetic, îndreptat spre interior. Dintr-odată realizează că sunt goi şi se acoperă cu „frunze de smochin” (cf. Fac. 3, 7). „Iar când au auzit glasul lui Dumnezeu, Care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului” (cf. Fac. 3, 8).

„Pomul vieţii” şi „pomul cunoştinţei binelui şi răului”

Momentul înstrăinării paradiziace aduce după sine pervertirea dialogului pe care omul îl avea cu Dumnezeu. Astfel, cunoscând în mod concret motivele depărtării sale, Părintele Ceresc îl caută şi-l strigă pe omul ascuns de ruşinea păcatului. Sfântul Maxim Mărturisitorul vede că­derea protopărinţilor în legă­tu­ră cu dezechilibrul dintre „raţiu­ne şi simţire”. „Împărtă­şindu-se deci omul fără măsură de aceasta numai prin simţire, asemenea dobitoacelor necuvân­tătoare, şi aflând prin experienţă, asemenea dobitoacelor necuvântătoare, şi aflând prin experienţă că împărtăşirea de cele sensibile susţine firea lui trupească şi văzută, a părăsit frumuseţea dumnezeiască, menită să alcă­tuiască podoaba lui spirituală, şi a socotit zidirea văzută drept dumnezeu, îndumnezeindu-o, datorită faptului că e de tre­buinţă pentru conservarea trupului” (Sfântul Maxim Mărturi­si­torul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia III).

În primă instanţă, elementul vizibil al alunecării primordiale este determinat de existenţa celor doi pomi din mijlocul raiului: pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. Cu toate acestea, valoarea lor existenţială are o înţelegere mai profundă, descoperindu-se într-un limbaj simbolistico-mistic. Se conturează astfel caracterul epectatic al parcursului fără cădere, în care Adam urma să fie întărit şi să urce prin ascultare de la chip la ase­mănare. Pomul vieţii repre­zintă astfel, pentru mintea duhovnicească, „lumea care ne pune în legătură cu Dumnezeu”. Pe de altă parte, în situaţia unei minţi încă neîncercate şi neînduhovnicite, „pomul cunoştinţei binelui şi răului” definea aspectul sensibil al lumii, ducând implicit la „despărţirea omului de Dumnezeu”, prin accentuarea exce­sivă a laturii lui simţitoare. De aici, Sfântul Grigorie de Nyssa arată că „aspectul sensibil al lucrurilor capătă astfel caracterul de pom al binelui şi răului, amestecat, prin întâlnirea sim­ţirii omului, cu aspectul sensibil al lucrurilor, prin lucrarea Satanei, care ia chipul şarpelui - ca unul ce se târăşte şi rămâne lipit de cele pământeşti -, dar care ascunde răul pe care îl reprezintă alipirea de cele trecătoare, supuse stricăciunii şi morţii, sub aparenţa binelui” (pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Bucureşti, 2005). În consecinţă, pentru faptul că în momentul princeps al căderii „răul nu era nici pur rău, nici binele pur bine, păcatul lui Adam nu a adus numai moartea, ci şi sentimentul goliciunii şi căinţa primilor oameni. Pomul cunoş­tinţei binelui şi răului constituie prin urmare mijlocul prin care diavolul atrage omul la rău sub aparenţa binelui” (ibidem).

O cale fără Dumnezeu

Din cele de mai sus, înţelegem că păcatul primordial implică, pe lângă numeroasele sale consecinţe, şi un „caracter spiritual”. Mai precis este vorba despre „o spiritualitate echivocă, o alunecare a spiritului” spre o pseudorealitate a existenţei sale. În felul acesta, alterarea dialogului divin şi neascultarea poruncii atrag după sine, în mod implicit, alterarea simţurilor. Cu alte cuvinte, păcatul strămoşesc a generat „atât o mişcare a poftei, cât şi o mişcare spirituală spre orgoliu”. Aceste două manifestări l-au atras pe om spre moartea de care mai înainte cu înţelep­ciune se ferise. Din îndemnul otrăvit al şarpelui, femeia soco­teşte că a găsit o cale mai uşoară pentru a ajunge la scop, ieşind din dialogul cu Dumnezeu şi nesocotind porunca ascultării. Dorinţa era să câştige mântuirea, dar să păs­treze în acelaşi timp şi dulceaţa simţurilor (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, „Doctrina ortodoxă şi catolică despre păcatul stră­moşesc”, în revista „Ortodoxia” nr. 1/1957, p. 10). În compensaţie, omul pierde înţelepciunea de a vedea lucrurile în lumina lui Dumnezeu, socotind „păcatul ca împlinire a poftelor egoiste”. Aşa se face că, după cădere, ochii sim­ţurilor şi orbeşte vederea duhov­ni­cească prin care, mai înainte, ei Îl contemplau pe Dumnezeu în rai. De aici rezultă şi ruşinea prin care ei se descoperă cu ruşine goi şi mai apoi lascivitatea şi aplecarea tot mai pregnantă spre păcatul trupesc. „Pentru aceasta, nemaifiind simpli, şi-au făcut acoperăminte din frunze de smochin pentru a ascunde părţile ruşinoase, anume pentru a ascunde simplitatea de care s-au ruşinat şi au roşit. Frunzele de smochin simbolizează o anu­mită concupiscenţă, prin care sufletul îşi arată în chip ciudat dorinţa şi plăcerea de a minţi. Iată de ce în limba latină se nu­meşte salsi, anume «lasciv» sau «usturător» pentru cei obişnuiţi cu păcatul. În mintea acestora, închipuirea ocupă primul loc” (Fericitul Augustin, „Facerea apărată împotriva maniheilor” 2, 15, 23).

„Adam s-a ascuns şi s-a încins cu frunze de smochin”

Din momentul căderii sale, omul se înstrăinează de armonia creaţiei. Pentru el, Dumnezeu „nu mai apare ca un partener de dialog, ci este perceput ca un suveran, care coboară seara în grădina sa, dorind să-l întâl­nească pe prietenul Său cel mai drag, însă din momentul în care îl cheamă pe nume, îi intentează acestuia un adevărat proces... un interogatoriu” (Gianfranco Ravasi, Il Libro della Genesi (1-11), Cita Nouva Editrice, Roma, 1990). Această inculpare a lui Adam, după ce fusese strigat de Părintele său, nu face parte din iconomia dumnezeiască, ci sunt exclusiv consecinţele păca­tului primordial. Reiese cu precă­dere de aici starea de goliciune în care se regăsesc în acest moment protopărinţii. „Văzându-se pe sine gol, spune Sfântul Simeon Noul Teolog, Adam s-a ascuns şi s-a încins cu frunze de smochin cusute, încercând să-şi acopere ruşinea. De aceea când Dumnezeu îi zice «Adame, unde eşti?» (Fac. 3, 9), el răspunde: «Am auzit glasul Tău şi, cunos­când goliciu­nea mea, m-am tem­ut şi m-am ascuns» (Fac. 3, 10). Chemându-l la pocăinţă, Dumnezeu îi zice: «Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit ca numai din el să nu mănânci?» (Fac. 3, 11) - acela însă n-a voit să spună că a pă­că­tuit; dimpotrivă, a dat vina pe Dumnezeu, Care le-a făcut pe toate bine, zicând: «Femeia pe care mi-ai dat-o, ea mi-a dat şi am mâncat» (Fac. 3, 12); iar aceea, la rândul ei, a dat vina pe şarpe. Deci, nevoind ei să se pocăiască şi să cadă înaintea Stăpânului sau să ceară iertare, Dumnezeu îi alungă şi îi scoate din rai, ca dintr-un palat împă­rătesc şi ca dintr-o casă preaîm­po­dobită, ca să vieţuiască pe acest pământ ca nişte exilaţi şi scoşi peste graniţă” (Sfântul Simeon Noul Teolog, „Cele 225 de capete teologice şi practice, capetele morale şi cuvântările morale I şi V”, în Filocalia, vol. VI).

„Adame, unde eşti?”

Sfinţii Părinţi interpretează momentul alungării din rai ca pe o neasumare a pocăinţei pe care Dumnezeu o aştepta de la protopărinţi. Momentul chemării lui Adam în prag de seară se completează prin aşa-zisul intero­gatoriu la care el caută de fiecare dată să se disculpe. Şi astfel, în loc să-l certe pentru ceea ce făcuse, Dumnezeu întreabă: „Adame, unde eşti?”, tocmai pentru a-l determina să spună „Doamne, iartă-mă!”. „Dar nu a dat nici un semn de smerenie. Nu a apărut nici o schimbare de intenţie, ci dimpotrivă, s-a întâmplat contrariul. El a răspuns: Femeia pe care Tu mi-ai dat-o – şi nu femeia mea – m-a înşelat... ca şi cum ar fi spus: «Ai pus acest dezastru pe capul meu». Şi astfel, fraţilor, când un bărbat nu are curajul să-şi asume vina, nu se sfieşte să-L acuze chiar pe Dumnezeu. După aceasta, Dumnezeu vine şi o întreabă pe Eva: «De ce nu ai ţinut porunca pe care ţi-am dat-o?», cu alte cuvinte: «Dacă ai spune doar: iartă-mă, smerindu-ţi sufletul, ar fi fost de ajuns». Şi iarăşi, şi de data aceasta, nici un cuvânt! Nici un «iartă-mă». Ea a răspuns doar: Şarpele este cel care m-a înşelat – ca şi cum ar fi spus că şarpele a greşit şi de ce să mă pedepseşti pentru asta? Ce faceţi, nefe­ri­ciţilor? Îngenuncheaţi în semn de pocăinţă, recunoaşteţi vina voastră, fie-vă milă de goliciunea voastră! Însă, nici unul, nici altul nu au încetat să se acuze şi nici urmă de pocăinţă nu a fost găsită într-înşii. Şi acum priveşte şi ia aminte cum aceasta nu a fost decât o anticipare a stării noastre! Ia aminte cât de mult rău a adus asupra noastră: îndărătnicia noastră de a ne autojustifica, aceasta se ţine strâns de voinţa noastră, această dorinţă strâmtă care ne conduce pe noi înşine” (Dorotei de Gaza, „Sfaturi duhovniceşti”, 1).