Omul rău nu-i fericit cu răutatea lui

Am fost odată la părintele Arsenie Boca - Dumnezeu să-l odihnească! -, la Bucureşti, cu un student la teologie de atunci, care acuma-i preot - au trecut anii peste toţi de-atunci… Asta era în 1965. Părintele, vorbind cu el, desigur, să aud eu, i-a spus un cuvânt care mi-a rămas mie pentru cealaltă vreme a vieţii mele şi cred că şi pentru veşnicie. N-am să-l uit niciodată! Zice: „Uite, măi frate. O să fii preot. Să fii înţelegător faţă de neputinţa omenească!“ Nici nu vă puteţi închipui cât m-am gândit eu la cuvintele acestea, de atunci încoace; cât le-am urmărit în viaţa mea şi în viaţa oamenilor. Şi mi-am dat seama că neputinţa omenească e o realitate. Sunt atâţia oameni răi în lumea asta, şi nici ei nu vor să fie răi… Şi-s răi, şi noi trebuie să înţelegem răutatea lor de pe poziţia noastră, din situaţia noastră. Să întelegem că ei nu pot mai mult, că ei înşişi sunt nemulţumiţi de răutatea lor - „Pe cel rău răutatea îl ucide“, îi scris în Psalmi. Pe cel rău răutatea îl ucide“, îl nimiceşte, răutatea îl nemulţumeşte. Pomenirea de rău, spun părinţii cei duhovniceşti, e o răutate fără margini, e o răutate ca o rugină care mănâncă fierul, aşa mănâncă sufletul; răutatea-i cui înfipt în suflet. Pomenirea de rău, nemulţumirea, neiertarea este viermele minţii. Un părinte spune că „răul să-l scrii pe apă“.