Oratoriile, opere muzicale cu temă religioasă

Data: 17 Aprilie 2014

Oratoriul este o compoziţie muzicală care se aseamănă în nişte puncte cu opera, mai ales prin folosirea orchestrei, a unui cor şi a unuia sau mai multor solişti, însă se diferenţiază prin faptul că soliştii interacţionează foarte puţin sau chiar deloc.

Ambele însă fac parte din ceea ce se numeşte teatru liric.

Ceea ce face diferenţa între cele două tipuri de artă muzicală sunt subiectele: dacă opera exploatează idei din zona mitologiei, istoriei, iubirii romantice, în schimb, oratoriul are cel mai adesea o temă religioasă. Acesta este şi motivul pentru care oratoriile au fost mai uşor acceptate de Bisericile creştine din apus, subiectele fiind vieţilor sfinţilor şi întâmplările descrise în Biblie. În secolul al XVII-lea, în Italia, oratoriile au devenit foarte apreciate, mai ales în perioada Postului Paştelui, când reprezentaţiile la operă erau interzise de Biserică.

Ca structură, oratoriul este format din uvertură pentru instrumente, arii pentru solişti, recitative - pasaje pe care artiştii le recită ca într-o piesă de teatru - pentru a face intriga să avanseze mai uşor, şi bucăţi muzicale pentru coruri. Instrumentele de nelipsit din coruri, adesea monumentale, sunt trompetele şi timpanele.

Povestea „Oratoriului“ lui Paul Constantinescu

Vom detalia puţin despre oratoriul lui Paul Constantinescu, „Patimile şi Învierea Domnului“, considerat a fi unul de nivel internaţional, alături de marile compoziţii ale lumii.

Oratoriul românului a fost scris în două variante, una dintre ele fiind în prezent pierdută. Povestea acestei dispariţii este ea însăşi o dramă în sine, fiind rodul unei neînţelegeri între Paul Constantinescu şi părintele I.D. Petrescu, care a participat la scrierea primei variante, prin transcrieri, traduceri, reconstituiri după manuscrise bizantine. Disputa se pare că a pornit dintr-o eroare oarecum tehnică, pe afişul care anunţa un spectacol - al patrulea la număr, primele trei fuseseră în 1946. După trei execuţii ale „Oratoriului“ care au avut loc în anul din 1946, ce fuseseră însoţite de o broşură explicativă din care reieşea clar rolul lui I.D. Petrescu, prima audiţie a oratoriului a fost întâi anunţată în presă pentru 13 ianuarie, dar, din cauza dificultăţii de a mobiliza orchestra şi soliştii, aceasta a avut loc două luni mai târziu. În afişul de prezentare a spectacolului, I.D. Petrescu nu era menţionat drept coautor, ci doar printre solişti. Acest incident a dus, în final, la ruperea relaţiilor dintre cei doi, Paul Constantinescu alegând distrugerea acelei variante a „Oratoriului“.

A recompus o a doua versiune, pe care a declarat-o încheiată în iunie 1948. Aceasta are patru părţi, spre deosebire de prima, care avea doar trei.

Partea I istoriseşte pregătirea dramei, Cina cea de Taină, trădarea lui Iuda şi prinderea lui Iisus, folosind textul evanghelic după Luca; Partea a II-a cuprinde 12 antifoane de la Denia din Joia Mare, cele 12 Evanghelii, pericope în care Iisus prevesteşte Moartea şi Învierea Sa, pregătirea soborului de judecată condus de Ana, Caiafa şi Pilat, şi răstignirea Mântuitorului Hristos; Partea a III-a descrie batjocorirea lui Iisus şi atmosfera de tensiune, dramatism şi mâhnire a întregii naturi pentru acest act barbar săvârşit de mai-marii preoţilor şi cărturarii iudei. Momentul dramatic şi punctul culminant se situează după antifonul al XV-lea, când corul şi orchestra execută cântarea „Astăzi s-a spânzurat pe lemn; Partea a IV-a constituie o laudă, o preamărire a Învierii Mântuitorului. Evanghelistul istoriseşte scena venirii la mormânt a femeilor mironosiţe, ale căror plângere şi tânguire: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de pre uşa mormântului?“, se transformă într-o nespusă bucurie când îngerul le vesteşte Învierea Mântuitorului. Oratoriul se încheie cu vestirea că Hristos a înviat şi cu prima cântare din canon, „Ziua Învierii“, creând astfel un puternic contrast între atmosfera apăsătoare de până atunci şi bucuria, luminarea întregii naturi prin Învierea Domnului.

Componenţa orchestrei este: trei flaute, două oboaie, două clarinete, clarinet bas, două fagoturi, contrafagot, patru corni, trei trompete, trei tromboane, două tube, harpă, timpane, gong, clopote, coarde.

Cele mai cunoscute oratorii

Iată unele dintre cele mai cunoscute şi apreciate oratorii: Antonio Vivaldi - „Juditha triumphans“ (1716); Georg Friedrich Händel - „Esther“ (1732) şi „Deborah“ (1733); Johann Sebastian Bach - „Oratoriul de Crăciun“ (1734); Georg Friedrich Händel - „Saul“ (1739), „Israel in Egypt“ (1739), „Messiah“ (1741), „Samson“ (1743), „Judas Maccabaeus“ (1747), „Joshua“ (1748), „Jephtha“ (1752); Joseph Haydn - „The Creation“ (1798), „The Seasons“ (1801); Felix Mendelssohn - „St. Paul“ (1836), „Elijah“ (1846); Hector Berlioz - „Lâenfance du Christ“ (1854); Franz Liszt - „Christus“ (1862-1866); Théodore Dubois - „Les sept paroles du Christ“ (1867); Igor Stravinsky - „Oedipus Rex“ (1927); Artur Kapp - „Hiiob“ (1929); William Walton - „Belshazzarâs Feast“ (1931); Paul Constantinescu - „Patimile şi Învierea Domnului“, (1943); Alexandre Tansman - „Isaïe le prophète“ (1950); Hans Werner Henze - „Das Floß der Medusa“ (1968); Bertold Hummel - „The Shrine of the Martyrs“ (1988/89); Paul McCartney - „Liverpool Oratorio“ (1991); Wynton Marsalis - „Blood on the Fields“ (1997); Vangelis Papathanasiou - „Mythodea“ (2001); Piotr Rubik - „Tu Es Petrus“ (2005); Hristo Tsanoff - „Stabat Mater dolorosa“ (2007).

 

Cultură