„Ortodoxia e o trezire, atâta tot“

Roland Vogel este un sas cu origini în Sighişoara. Tatăl lui, de origine germană, era evanghelic, iar mama, româncă ortodoxă. Cei doi s-au căsătorit în Bucureşti, la Biserica Evanghelică. Când au apărut copiii, Roland şi sora sa, tatăl a insistat ca ei să frecventeze aceeaşi biserică la care mergeau şi cei mari. Aşa a ajuns Roland evanghelic luteran. A urmat Liceul German din Bucureşti, păstrând cumva linia impusă de tatăl său.

 

Dar părinţii nu erau întăriţi în credinţă, nici cea evanghelică, nici cea ortodoxă, apartenenţa lor la o confesiune sau alta fiind una mai mult formală. Era perioada comunistă, în care mersul la biserică, deşi nu interzis, nu era nici încurajat.

 

Roland, născut în 1971, mergea destul de des la biserica lui, unde exista o comunitate închegată. Cu toate acestea, atunci când se ducea la ţară, în Teleorman, de unde provenea mama lui, copilul intra în contact cu o altă realitate religioasă, de data asta ortodoxă. E adevărat, Teleormanul nu este nici Moldova, nici Bucovina în ceea ce priveşte viaţa şi tradiţia bisericească, dar este ortodox. Roland trăia aşadar o combinaţie, un mix confesional.

Două boli contractate, în 1999, meningită, şi 2004, hepatită, l-au făcut pe Roland să se gândească mai mult la ce se întâmplă cu el. Stând acasă câte şase luni de zile în fiecare caz, a început să-l caute mai mult pe Dumnezeu. Dar căutările lui l-au îndreptat spre ezoterism şi ocultism, pe care le-a aprofundat. Roland s-a căsătorit, i s-au născut doi copii, dar lucrurile în viaţa lui nu se derulau cum şi-ar fi dorit.

 

De aceea în 2009 a luat hotărârea să plece în Germania definitiv. Sora lui era stabilită acolo, la Bilefeld. În Germania, Roland avea totul asigurat, casă, un serviciu sigur, începuse nişte cursuri. Dar Dumnezeu avea cu el alt plan. „La un moment dat, am simţit că trebuie să mă întorc în România. Nu ştiam de ce. Dar ceva irezistibil mă chema înapoi în ţară. Şi m-am întors. Iar printr-o fericită întâmplare am ajuns la Mănăstirea «Petru Vodă». Nu-l cunoşteam deloc pe părintele Iustin Pârvu. Pentru mine nu era decât un popă ca oricare altul. Discuţiile pe care le-am avut cu el m-au făcut însă să înţeleg ce este Ortodoxia. Este ceva care nu poate fi spus în cuvinte. Este o trezire, atâta tot“.

 

Pentru Ioan, ortodoxia reprezintă un dar făcut de Dumnezeu, un dar care trebuie mărturisit. Putea să refuze acest dar, însă, după cum zice, „câteodată nu poţi spune nu lui Dumnezeu“.

 

„A trăi ortodox nu înseamnă doar a fi botezat. E necesar să fii botezat, dar nu e suficient. Ortodoxia e un lucru cât se poate de personal. Este şi ceva comunitar, dar implică o mutaţie în primul rând în sufletul tău, în fiinţa ta. Ortodoxia nu e comodă. Dar tot ceea ce faci, faci din dragoste, şi atunci permanent trăieşti bucurii.“

 

Lumea lui Ioan nu este mult schimbată faţă de cea dinainte de convertire, nu. Cel puţin exterior vorbind. Viaţa merge înainte, doar că ea este privită acum cu alţi ochi, se ghidează după alte reguli. „Caut acum să trăiesc după voia lui Dumnezeu, nu după voia mea. Dacă Ortodoxia are ceva special, acesta este duhul ascultării de Dumnezeu. Noi nu ne dăm seama că atunci când spunem: «Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi», noi, de fapt, ne aşezăm într-o continuitate, într-un lanţ neîntrerupt al învăţăturii şi rugăciunii, pe care le moştenim şi suntem datori să le păstrăm şi să le predăm la rândul nostru celor ce vin după noi.“

Unul din motivele pentru care am trecut la ortodoxie este acela că am înţeles care este adevărata şi unica Biserică a lui Hristos, mărturiseşte Ioan. „Eu, de profesie, sunt inginer constructor de maşini. Deci, s-ar putea spune că prin formaţie sunt realist, un om aplecat mai mult spre material. Acum predau matematică. Eu sunt neamţ, la propriu, dar şi la figurat. Adică îmi place să fiu exact. Ca rigurozitate, chiar prietenii mei sesizează că sunt puţin diferit de ei în această latură. Vreau ca totul să fie bine lămurit. Dacă am hotărât că urmăm drumul acesta, asta facem. Am înţeles, printr-o logică matematică şi fizică, că lumina nu poate fi întreruptă. Cu alte cuvinte, dacă pleacă o lumină de la o sursă şi parcurge un anumit timp, ea nu poate fi înlocuită de o alta.

 

Adică, dacă Hristos a venit pe pământ şi a dat această lumină, şi a pus această Biserică, spunând că «Biserica este una», Dumnezeu nu poate să se schimbe. Dumnezeu nu e ca omul. Când face un lucru, îl face trainic şi îl face perfect. La El nu se pune problema în termenii «A, stai că am greşit şi trebuie acum să fac altfel». Nu. Dumnezeu a făcut o Biserică şi a dat o lumină. Atunci, nu poate să apară o lumină, peste 1.000 de ani, altă lumină, şi apoi, peste alte 500 de ani altă lumină. Pentru că deja avem nişte probleme. Undeva, ceva nu e în regulă. Dumnezeu nu e ca omul, să facă şapte SRL-uri.

 

Nu. Dumnezeu una face, pentru că una ştie că e bună. Restul nu sunt ale lui Dumnezeu. Sunt ale oamenilor.“

 

Da, raţionamentul lui Ioan e cât se poate de simplu. Şi imbatabil. Nu are fisură. Neamţul are dreptate. 

 

„În toate Bisericile se predică cuvântul lui Dumnezeu, se caută bunătatea, dar cu o excepţie, toate sunt la nivel terestru. Ortodoxia te propulsează în cer. Ea îţi propune să te îndumnezeieşti, să devii, cu mila lui Dumnezeu, sfânt. Noi suntem păcătoşi, dar ţinta noastră este Hristos. Să fim ca El, asemenea Lui.“

 

Înainte de a fi ortodox, Roland a mers la evanghelici şi acolo l-a întrebat pe Stadtpfarrer (în traducere, preotul bisericii oraşului), pe pastorul de acolo, de ce nu există icoane cu Maica Domnului şi îngerii, Arhanghelii Mihail şi Gavriil. Nu a primit nici un răspuns.

 

Atunci şi-a dat seama că vacanţele petrecute în Teleorman îşi puseseră o amprentă puternică asupra lui, iar imaginea bisericii ortodoxe nu se putea şterge prea uşor din mintea lui.

 

Multe avea de povestit Ioan. Ortodoxia i-a deschis ochii duhovniceşti, i-a limpezit mintea. „Atunci când îl cauţi pe Dumnezeu în yoga, în meditaţie transcendentală, în ezoterism, te sileşti să smulgi un dram de cunoaştere, să evoluezi pe o scară care crezi tu că duce la iluminare. În ortodoxie nu trebuie să faci acest efort, Dumnezeu Însuşi ţi se descoperă dacă împlineşti voia Lui. Dumnezeu te ajută să-L găseşti.“

Întâlnirea lui Roland cu părintele Teofil Părăian a fost un episod care l-a marcat profund pe sasul căutător de adevăr. Era înainte de plecarea în Germania, nu se punea problema convertirii la ortodoxie.

 

Un prieten l-a invitat să meargă împreună cu el la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Lui Roland îi plac munţii şi, auzind că Sâmbăta este în Făgăraş, nu a stat mult pe gânduri şi au pornit la drum. Ajunşi la mănăstire, prietenul i-a sugerat să intre la părintele Teofil pentru a lua binecuvântare. Roland nu ştia cine este părintele, dar l-a ascultat pe prietenul său. 

 

Sasul a intrat în bisericuţă. Părintele era acolo, aşezat pe un scaun, într-o atmosferă de semiobscuritate. Vizitatorul era puţin înfricoşat. „Nu ştiam cum să mă comport. Ce să-i cer părintelui? Ce să-l întreb? Părintele m-a simţit şi mi-a spus aceste cuvinte: «Măi băiete, întoarce-te acasă».

 

Eu am luat cuvântul acesta, am ieşit afară, dar mesajul transmis de părintele nu l-am înţeles pe moment. Am realizat mai târziu că acasă nu însemna atât România, cât ortodoxia.“