„Ortodoxie“ de maidan

▲ Ce ţipete apocaliptice! Ce bârfe oribile! Ce invective mascate de o ipocrită cucernicie! Şi totuşi deversate cu pretenţia că sunt în spiritul dreptei credinţe, al Sfinţilor Părinţi şi în „interesul“ Ortodoxiei ▲

 

 

 

În urmă cu câteva luni atrăgeam atenţia asupra unor pagini de internet, în special bloguri, care se declară cu emfază ortodoxe, dar care avansează distincţii false şi de nepermis în interiorul Bisericii, atacă preoţi şi ierarhi doar pentru „plăcerea jocului“ ori lansează zvonuri tembele, unele mult sub nivelul bârfei de mahala.

 

 

Create de cine ştie cine şi apelând doar la pseudonim, mai toate au pretenţia că duc „lupta cea bună“. Cum o luptă presupune un adversar, trebuie găsit de urgenţă unul. Să te lupţi cu lumea zilelor noastre, cu patimile şi alunecările ei? Ar fi prea plictisitor, pentru că nu te ia nimeni în seamă, mai ales dacă o faci fără semnătură. Dacă îţi pui numele şi persoana la vedere, te alegi cu etichete (bigot, habotnic, anacronic, depăşit etc.) de care nu te mai speli toată viaţa şi nici nu rezolvi nimic. Aşa că, după un calcul simplu, respectivii şi-au dat seama că cel mai la îndemână e să te răţoieşti cu un „public“ care are, cât de cât, tangenţă cu problematica bisericească.

 

 

De la un punct, unii se iau foarte în serios şi, „neliniştiţi de orientarea actuală a Bisericii“, lansează chiar campanii de epurare a ei, cum a fost una care s-ar fi desfăşurat prin martie, peste care am dat întâmplător şi de care oricum nu a auzit decât o mână de oameni. Am reţinut însă comentariul unui vizitator de bun simţ, care remarca o transformare a războiului nevăzut cu patimile personale într-un palpitant show politico-bisericesc ori într-o revoluţie permanentă de tip marxist.

 

 

Cu ocazia asta, mi-am amintit cu tristeţe de o altă campanie, lansată anii trecuţi de un cotidian central, care-l hăituia pe patriarhul Teoctist şi-l considera ca făcând parte dintr-o generaţie expirată. Dar măcar respectivii nu aveau pretenţia că mor de grija Bisericii.

 

 

Mai demult am vorbit cu un psiholog, profesor universitar, despre fenomenul (mai vechi) al forumurilor (şi mai nou) al blogurilor, paginilor web declarate ortodoxe, dar care, pe lângă valoroase resurse patristice amestecă voiniceşte o bârfă şi o zvonistică ce nu au nici o legătură cu spiritul creştinesc. Mi-a spus că ce se întâmplă e un semn normal, că aceste spaţii funcţionează ca nişte supape care „exorcizează“ frustrări, trăiri şi convingeri contradictorii.

 

 

I-am dat dreptate pentru că mi-am amintit de începuturile fenomenului, legat de apariţia forumurilor de discuţii. Am urmărit o vreme câteva spaţii web de acest fel. Ce ţipete apocaliptice! Ce bârfe oribile! Ce invective mascate de o ipocrită cucernicie! Şi totuşi deversate cu pretenţia că sunt în spiritul dreptei credinţe, al Sfinţilor Părinţi şi în „interesul“ Ortodoxiei. Desigur, în timp, cele mai multe dintre aceste forumuri s-au stins, pentru că şi bârfa, dacă nu este gustată, nu-şi mai găseşte rostul.

 

 

Domeniile web „subversiv ortodoxe“, în afara celor create special pentru a produce confuzie, se înscriu într-o tendinţă de separare a respectivilor de lumea reală, în care e atât de greu să legi un dialog creştin ori să te manifeşti creştin. E, cumva, o situaţie asemănătoare celei care a dus la înflorirea monahismului în sec. al IV-lea în deşertul egiptean, când odată cu punerea creştinismului în legalitate, prin lărgirea comunităţii s-a produs şi o scădere a comuniunii, iar unii au simţit nevoia să se separe, să exerseze (askesis) spiritul evangheliei netulburaţi de vârtejul secular.

 

 

Care a fost rezultatul celor câteva secole de monahism deşertic? O spiritualitate de o densitate încă neegalată în istoria Bisericii. Puteau şi aceştia să condamne „alianţa“ pe care Biserica o încheiase cu puterea imperială - şi cu siguranţă unii au făcut-o, dar pe aceştia istoria i-a uitat - puteau să declame în pieţe ori pe la colţurile străzilor ce înseamnă să fii creştin, să scrie pe tăbliţe şi papirusuri nesemnate părerile lor despre situaţia din Biserică. Totuşi, n-au făcut-o. Nu părea atunci Biserica în pericol?

 

 

Încă ceva. Dacă tot avem chef de campanii şi credem că avem putere de persuasiune, ce-ar fi ca toate domeniile web ortodoxe (cu minusuri sau cu plusuri) să declanşeze o campanie serioasă de susţinere a Catedralei Mântuirii Neamului şi de sprijinire în acest sens a Patriarhiei, hărţuită de tot felul de activişti ONG-işti.

 

 

 

 

(n.b. În acest text nu este vorba despre paginile web şi blogurile ortodoxe autentice, realizate şi susţinute de persoane cu bună cuviinţă, care denotă o adevărată dragoste pentru Hristos şi pentru semeni.)