Pâcală şi negustorul

▲ Cine nu a auzit de marele nostru povestitor Ion Creangă ▲ Dascălul care a imortalizat izul copilăriei la sat este prezent în pagina copiilor de astăzi ▲ Citiţi mai jos o anecdotă depre prostia omenească ▲

Un negustor, umblând prin mai multe sate şi oraşe, ca să cumpere grâu, păpuşoi şi altele, într-o zi ajunse la un pod şi când era să treacă văzu un om care se odihnea acolo: acesta era Pâcală. Negustorul, voind să afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de el şi-l întrebă: - De unde eşti, mai creştine? - Ia din sat de la noi, răspunse Pâcală. - Din care sat de la voi? - Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând negustorului cu mâna spre un deal. - Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l ştiu. - Ei! cum să nu-l ştii; e satul nostru şi eu de acolo vin. - Nu aşa, mai prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moşie este şi cum îi botezat? - Doamne! Daâ nu ştii că moşiile sunt boiereşti şi asta-i a cuconului nostru, ce şede la Bucureşti? Iar satu-l botează popa într-o căldăruşă cu apă, cum îi scrie lui în cărţi. Aista-i chiar Pâcală Privindu-l lung, negustorul zise în sine: Mă!... Aista-i chiar Pâcală. - Dar cum te cheamă pe tine? - Iaca!... ce mă întreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace, ori vin-aici! Negustorul începu a-şi face cruce şi iar îl întrebă: - Dar cu chemarea împreună, cum te mai striga? - Iaca aşa: vino! u! mă! răspunse Pâcală. Negustorul începu atunci a râde şi zise: ce prost! Apoi îl mai întrebă: - Dar ce bucate se fac acolo la voi? - Mai mult terciu cu mămăligă mâncăm, zise Pâcală. - Înţelege-mă, prostule! Nu te întreb de bucate ferte. - D-apoi de care bucate mă-ntrebi? - Te-ntreb dacă s-au făcut la voi grâu, orz şi altele. - Da, s-au făcut până la brâu, răspunse Pâcală. - Nu te-ntreb de înălţime, că doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci aş voi să ştiu ce feliu este la voi grăuntele orzului. - Să-ţi spun, dacă nu ştii, zise Pâcală. Grăuntele orzului este lungăreţ, îmbrăcat c-o coajă cam gălbuie şi c-o ţapă în vârf. - Bine, ştiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, că aş voi să cumpăr şi eu. - De! Nu ştii dumnia-ta ce fel? Unul dă grâul ori orzul, şi altul îi dă bani: galbeni, napoleoni ori altceva. - Nu mă-nţeleseşi nici asta; eu te-ntreb: cum se dă? - Bre!... Nici asta n-o ştii. Să-ţi spun eu: iei baniţa ori dimerlia şi pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi cu coada lopeţii o razi s-o torni în sac, pe urma iarăşi o umpli şi tot asemine faci. - Eu nu te-ntreb asta, om fără cap ce eşti! - Dar ce fel mă-ntrebi? zise Pâcală. - Cu ce preţ se vinde chila ori baniţa; câţi lei? - Aşa cum te-nvoieşti; şi câţi lei dai atâta iei. Greu ca omul ăsta să înţeleagă ceva Negustorul, supărat, îl mai întrebă: - Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat? - U! hu!... este badea Muşat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman şi alţii. - Ho, mă! Destul! Dar cine este mai mare decât toţi la voi în sat? - Cine-i mai mare? Badea Chiţu; el este mai ânalt decât toţi; e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umărul său. - Bre!... proastă lighioaie mai eşti! Nu te-ntreb aşa. - Dar cum? zise Pâcală. - Eu îţi zic: pe cine ascultăţi voi aici în sat? - I! ha! auzi vorbă! Ascultăm pe lăutarul moş Bran; când începe să cânte, tot satul sta cu ochii şi urechile ţintă la el. - Nu zic aşa, mai nătărăule! Răspunde-mi odată cum te-ntreb. - Ei, cum? - Eu te-ntreb de cine aveţi frică aici în sat mai mult. - Valeu, maica! Ia, de buhaiul lui moş popa, mare frică mai avem, mămulică. Când vine sara de la păscut, fugim de el care încotro apucăm; că atât e de înfricoşat, de gândeşti că e turbat; când începe să mugească, spărie chiar şi copiii din sat. - Ma!... daâ! ce namilă de om eşti tu? Nu cumva eşti vrun duh rău, frate cu Meaza-noapte sau cu Spaima-pădurei? - Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, când mă priveşti? Ce? Nu mă vezi că-s om ca şi dumniata: cu cap, cu ochi, gură, nas, mâni şi cu picioare, mă mişc şi mă uit ca toţi. - Aşa te văd şi eu, dar ai minte şi simţire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zău: aveţi butnari sau dogari în sat la voi? - Avem. - Na cinci bani şi du-te să-ti puie doagele ce-ţi lipsesc. Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasă boală, ce nu se vindecă în şcoale, ba nici în spitale. (Ion Creangă, Poveşti şi povestiri, Editura „Minerva“, Bucureşti, 1987)