Paideia sau despre noua paradigmă a educației - formarea caracterelor

Idealul educaţional este modelul de ideal uman al societăţii specific unei epoci. Antichitatea vedea acest model în omul-filosof, o personalitate care întruchipa cele mai înalte virtuţi, iar kalokagathia (binele şi frumosul) reprezenta vârful formării fiinţei umane. Deci, Antichitatea urmărea ca tinerii să fie educaţi în spiritul binelui şi al frumosului. Sub denumirea de paideia erau incluse în acelaşi timp atât educaţia, cât şi cultura. Paideia avea sensul de formare a spiritului tânărului capabil să administreze şi să conducă cetatea, societatea. Iar tot efortul educaţional era orientat către dobândirea libertăţii de gândire, de acţiune, de înţelegere a marilor taine ale vieţii. Aşa s-au născut marile opere ale Antichităţii, aşa au apărut competiţiile sub forma cunoscută a olimpiadelor. Doar prin depăşirea limitelor puteau să înainteze în demersul de formare a unei fiinţe umane libere. Or, libertatea însemna practicarea virtuţilor mai ales a binelui şi a frumosului, a frumuseții spiritului, dar și a corpului uman. Nu eşti liber când acumulezi averi materiale, ci atunci când practici binele, când dăruieşti ajutor semenilor. Atunci, în sensul antic al paideii, practici virtutea frumuseţii interioare, a spiritului tânăr care se bucură de ofrandele vieţii. Ne putem întreba în ce măsură şcoala ca instituţie responsabilă de formarea tinerilor promovează și sădește virtuţi fundamentale în structura de personalitate ca binele, frumosul. Din nefericire, odată cu Renaşterea, omul a devenit o fiinţă ruptă de planul spiritual, accentul căzând pe latura socială şi cognitivă. Cunoaşterea este mult mai importantă decât formarea caracterului. Am ajuns în secolul XXI, când, în lipsa reperelor morale, întreaga societate suferă. Paradoxal, ar trebui să fim cei mai fericiţi oameni, progresul tehnologic a ajuns la cel mai înalt nivel din istoria umanităţii. Cu toate acestea, nefericirea oamenilor este proporţională cu dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei. Astăzi suntem în aceeaşi paradigmă istorică în care credem că societatea poate să ofere condiţii necesare şi suficiente pentru fericirea membrilor ei, fără a avea un fundament spiritual, fără a forma caractere. Din nefericire, toată curricula educaţională vorbeşte numai despre competențe, despre cunoştinţe, dar nici un cuvânt despre formarea caracterului, despre formarea morală şi etică. În spiritul unei ideologizări excesive a societăţii, planul Renaşterii este continuat în ciuda rezultatelor sale catastrofale - nefericirea oamenilor. De fapt, Renașterea a început ca negaţia divinităţii prin întoarcerea la Antichitatea păgână. Treptat, Revoluția Franceză a adus negaţia trecutului culminând cu negaţia față de orice/oricine. Pentru omul Renaşterii doar cunoașterea este importantă. Formarea personalităţii morale reprezenta atunci un mod de închistare a libertăţii, a evoluţiei şi a dezvoltării societăţii. Dacă la început Renașterea şi-a propus o reîntoarcere la Antichitate, ulterior, aceasta a devenit baza conceptuală a tuturor ideologiilor. Nu neg importanța valorilor şi operelor renascentiste care au modelat societăţi şi oameni, care au adus o imagine nouă umanităţii, însă în plan atitudinal şi conceptual „spiritul” renascentist astăzi a născut o societate a cărui raportare la Dumnezeu nu e necesară. Să ne aducem aminte ce i-a replicat Simon Laplace, cunoscutul matematician și fizician francez, când Napoleon Bonaparte i-a cerut să-i prezinte sistemul după care merge lumea și universul întreg. Împăratul Franței a primit planșele, le-a studiat cu atenție, apoi l-a chemat pe Laplace și l-a întrebat: „Nu-L văd pe Dumnezeu în sistemul după care funcționează lumea aceasta”. „Nu am avut nevoie de o asemenea ipoteză, Sire”, i-a răspuns orgolios fizicianul. Ideologiile au speculat foarte bine acest sens opac spiritual şi secular al științei şi au imprimat valori economice şi sociale curriculei educaţionale, mentalităţii noilor generaţii. Întrebaţi astăzi tinerii care sunt cele mai importante valori personale şi sociale şi veţi vedea că aleg adeseori valorile economice (banii) sau cele profesionale şi mult mai puţin valorile legate de caracter, de moralitate, de relaţii etice specifice unei societăţi normale. Credem că a venit timpul să ne punem problema schimbării de paradigmă istorică în sensul că a venit timpul pentru o nouă paidee. În sensul profund al termenului, prin noua paidee înţelegem eliberarea spiritului de sub influ­en­ța nefastă și mincinoasă a secularismului cu toate faţetele sale: consumismul, globalismul, individualismul, egocentrismul. Noul tip de educaţie trebuie să aibă ca fundament spiritualitatea ca forţă motrice de dezvoltare a personalităţii. Prin educaţie, copilului îi este format în primul rând caracterul, valorile fundamentale: binele, frumosul, adevărul, solidaritatea. Iată fundamentul general al planurilor-cadru din şcoala românească. A trecut timpul experimentelor seculare, în care şcoala este folosită pentru formarea profesională şi mult mai puţin pentru formarea valorilor morale, pentru formarea caracterului. Iar dacă acest tip de educaţie nu se realizează la timp, atunci are de suferit toată lumea. Formarea carac­terului este principalul re­per pedagogic în noua arhitectură curriculară. Noua ­generaţie are nevoie ca de aer de valorile morale şi religioase autentice pentru a scăpa de gunoiul materialist în care se scaldă omenirea astăzi. Societăţile au nevoie de angajaţi, de părinţi, de conducători nu doar competenţi, dar mai ales morali. Ceea ce trăim astăzi este chinuitor, este ne-viață, când totul este posibil, când sentimentele faţă de semeni sunt inhibate de obiective mercantile, de comportamente deviante. Dostoievski în „Fraţii Karamazov” spunea: „Dacă Dum­nezeu nu există, atunci totul este permis”. Oare nu constatăm în fiecare zi că oamenii se comportă în funcţie de această idee? Oare nu ne dăm seama că există o ruptură între ceea ce spunem, gândim şi ne comportăm? Oare nu realizăm că nu mai există onoare în cuvântul dat? A venit timpul schimbării.