Paradoxul dreptății

Principiile după care a tins a se conduce omenirea dintotdeauna au fost, în principal, acelea de a face binele, de a promova pacea și de a instaura dreptatea, cu scopul de a întemeia comunități în care să domnească dragostea și buna înțelegere. Dar, deși la nivel teoretic aproape toți acceptă aceste principii, totuși, când se pune problema punerii lor în practică, cei mai mulți le răstălmăcesc după propria înțe­legere și, mai ales, după propriul interes. Iar răstălmăcirea dreptății conduce, după cum se vede, la nedreptate și la dezbinare.

Oricât ai încerca să-ți explici logic această inaplicabilitate a noțiunii de dreptate, cu greu vei putea ajunge la o concluzie accep­tabilă, mai ales astăzi când termenul pare că a ajuns doar o expresie a demagogiei sau a exercitării puterii asupra celorlalți. Primul gând care-ți vine în minte este, desigur, acela că de fapt oamenii nu caută sincer dreptatea, ci aleargă după o plăsmuire a minții lor, dar care trebuie neapărat să justifice actele și punctul de vedere al celui ce pune în discuție dreptatea. Însă, aceasta nu mai are nimic în comun cu dreptatea, ci devine samavolnicie.

Totuși, chiar dacă dreptatea este răstălmăcită, undeva tot trebuie să existe și să se manifeste. Iar dacă există, se impune a fi căutată și promovată, întrucât în lipsa acesteia lumea are doar perspectiva anarhiei. În Sfânta Scriptură, de pildă, se vorbește foarte mult despre dreptate ca despre o virtute vrednică de dobândit, dar și despre oameni drepți, în calitate de modele de viață demne de urmat. Iar potrivit tâlcuirilor Sfinților Părinți, omul drept este în fapt omul sfânt, adică cel ce împlinește dreptatea lui Dumnezeu. Însă, în faimoasa Predică de pe munte, Mântuitorul spune, la un moment dat, un lucru cel puțin ciudat: „Fericiţi cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția cerurilor” (Matei 5, 10). Spun „lucru ciudat” întrucât firesc ar fi ca  aceia care urmăresc dreptatea să fie apreciați, nicidecum deza­probați și cu atât mai puțin pri­goniți.

De altfel, se pare că și cei ce promovează în societatea de astăzi diverse forme de dreptate socială așteaptă, și chiar revendică uneori, o apreciere unanimă pentru demersurile lor în vederea instaurării dreptății, așa cum o văd ei. O dorință pe deplin în­drep­tățită, ar putea spune cineva. Chiar dacă acești promotori ai dreptății nu reușesc, în cele din urmă, să facă să fie acceptată dreptatea, se cuvine apreciat efortul celui ce ostenește la instaurarea unei virtuți atât de înalte, desigur, dacă această dreptate este cu totul dezinteresată. Totuși, chiar și în acest înțeles, dreptatea tot nu ajunge să fie congruentă cu acea neobișnuită dreptate prigonită despre care vorbește Mântuitorul.

Aici pare a fi un paradox cu neputință de surmontat. Însă, doar aparent avem de-a face cu un paradox, din cauza obișnu­inței gândirii noastre cu aspectul dreptății lumești interesate. În realitate lucrurile stau exact așa cum le-a grăit Cuvântul cel nemincinos. Cei ce se străduiesc să împlinească dreptatea lui Dumnezeu și să fie drepți în tot ceea ce fac, în tot ceea ce grăiesc și în tot ceea ce gândesc ajung să înțeleagă că, înainte de a pretinde dreptatea, devine absolut necesar să o împlinească ei înșiși, să se sfințească, ca nu cumva vorbind altora despre dreptate să fie atinși fie și numai de un gând egoist. Or, acest lucru înseamnă strădanie pentru împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, care cuprinde întreaga viață și care se numește viață duhovnicească, așadar o viață definitorie creștinului. Însă, tocmai această viață trăită duhov­nicește devine pricină de sminteală pentru ceilalți. Pentru că dreptatea vieții creștinului, chiar și atunci când nu este promovată, devine o pildă ce mustră în chip tăcut viața celorlalți și, în special, falsa lor dreptate. De aceea, lumea se va ridica împotriva celui cu adevărat trăitor în duhul dreptății creștine și-l va prigoni, așa cum întărește și Apostolul Pavel: „Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3, 12).

Aceasta pare a fi explicația dreptății prigonite despre care grăiește Evanghelia și care este diferită de tot ceea ce înseamnă dreptate omenească. Însă, fru­mu­sețea acesteia, deși se află sub prigoana falsei dreptăți ome­nești, stă în aceea că doar ea poate să le aducă oamenilor, cu adevărat, dreptatea după care însetează. Iar asumarea oricărei alte forme de dreptate lumească nu va putea rezolva niciodată trista nedreptate ce domnește în societate.