„Părinte, să ştiţi că mie nu mi-i lăcomie să mor!“

Gândul la moarte e o metodă de îmbunătăţire sufletească. Sfântul Vasile cel Mare spune că adevărata filosofie este gândul la moarte, care te ajută să nu păcătuieşti şi te ajută să nu te lipeşti de lumea aceasta. Tot în Filocalie se spune, de Evagrie Ponticul, că omul trebuie să se angajeze în acţiune pentru viaţă ca şi când ar trăi o mie de ani, dar trebuie să fie dezlipit de lumea aceasta ca şi când ar muri mâine. Datoriile sociale trebuie împlinite; e o metodă, de fapt, aceasta. Şi Sfântul Ioan Scărarul spune că gândul la moarte - chiar are un capitol despre gândul la moarte - este important. Poate că ar fi şi alte metode, tot importante, fără să te gândeşti la moarte, pentru că e şi greu să te gândeşti la moarte. Pe la noi pe-acasă era o vorbă: „Am uitat ca de moarte“. Adică cum îţi uiţi de moarte aşa îţi uiţi şi de nişte lucruri în lumea asta.

Nu prea e firesc să te gândeşti la moarte pentru că omul nu e făcut spre moarte, e făcut spre viaţă, te poţi gândi foarte bine şi la viaţă în înţeles superior, şi atunci nu trebuie neapărat să te gândeşti la moarte. Sfântul Ioan Scărarul zice ca să te închipui în sicriu, mort, ca şi când ai fi mort. Apoi eu mă pot închipui în sicriu, dar viu! Mort nu mă pot închipui! Mă închipui că sunt culcat în sicriu cu faţa în sus şi că nu mişc şi îi aud pe ăştia din jurul meu că ori mă laudă, ori mă hulesc, ce ştiu eu ce mi-or face când voi muri… Se spune în Pateric că un părinte a zis: „Eu am murit lumii“, şi cineva zice: „Tu ai murit lumii, dar să nu uiţi niciodată că diavolu-i viu“. Odată, o venit un părinte la noi la mănăstire şi un părinte de-acolo de la noi, nu ştiu cum, o abătut vorba despre moarte. Şi zice părintele acela: „Părinte, să ştiţi că mie nu mi-i lăcomie să mor!“. Mi-a plăcut foarte mult expresia asta.