Părintele Ilarion, ultimul pustnic de la Mănăstirea Neamţ

În Mănăstirea Neamţ, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, au vieţuit mai mulţi părinţi îmbunătăţiţi, fie ei duhovnici ori simpli monahi. Printre ei se numără şi protosinghelul Ilarion Pancu, care pentru rugăciunea sa şi asprimea vieţii poate fi considerat ultimul pustnic al Neamţului.

Felul de vieţuire şi nevoinţele celor ce şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu, asemenea părintelui Ilarion, cu greu pot fi descrise. Însă, cei care l-au cunoscut mărturisesc că simţeau rugăciunea cuvioşiei sale şi că peste timp părintele a rămas un reper duhovnicesc pentru preoţi şi monahi. La prima vedere nu pare surprinzător chipul unui monah care şi-a împlinit doar chemarea, dar atunci când pui la socoteală că a fi monah însemnă să fii ostaş al lui Hristos în linia întâi, chiar şi pe cei răniţi îi vezi eroi, iar pe cei viteji, demni de Sinaxar. Este laudă adusă lui Dumnezeu a cinsti pe astfel de oameni, locaşuri ale Duhului Sfânt, care au putut să transmită harul şi celor din jurul lor.

A suferit ororile războiului, pierzându-şi unicul fiu

Părintele Ilarion Pancu s-a născut la data de 26 septembrie 1911, în Chişinău, din părinţii Ioan şi Maria Pancu, primind la botez numele de Ioan, în cinstea Sfântului Ioan Bogoslovul. Simţind încă de tânăr chemare pentru a sluji Biserica lui Hristos, a urmat Seminarul Teologic între anii 1924-1932, iar apoi cursurile Facultăţii de Teologie de la Chişinău, între anii 1932-1936. După ce în anul 1936 s-a căsătorit cu Ana Bunacale din Orhei, ajunge preot în Basarabia natală.

În timpul anului 1944 are locul refugiul a mii de români din Basarabia, din calea trupele sovietice. În cursul acestei situaţii dramatice, familia suferă pierderea singurului copil. Aceasta, cât şi celelalte orori trăite au brăzdat sufletul părintelui, şi mai cu seamă al preotesei Ana. S-au stabilit în Ardeal şi, pentru o perioadă, părintele a slujit în cătunul Odăile Blăjenilor, judeţul Alba. Apoi, timp de peste 20 de ani, a slujit în parohia Lordoman (Alba), până în anul 1980, când a fost pensionat. Dintre toţi preoţii care s-au perindat pe aici de-a lungul timpului, părintele Pancu a rămas în mod deosebit în conştiinţa credincioşilor. Tăcut şi interiorizat, iubea rugăciunea şi trăia cu acrivie viaţa de preot. Ţinea post lunea, iar miercurea şi vinerea mânca puţină pâine şi apă cu miere de albine. Avea vorba scurtă şi directă şi nu se sfia să-şi mustre uneori enoriaşii, mai ales pe cei care lucrau în zi de duminică sau sărbătoare.

Era atent în mod special să nu rămână dator faţă de cineva şi plătea pentru orice mic serviciu. De altfel, le repeta mereu oamenilor să nu rămână datori cu nimic nimănui. Preotul satului se ostenea cu treburile gospodăreşti şi se îngrijea şi de o mulţime de flori din curtea casei parohiale, în special trandafiri, care erau o desfătare pentru privitori.

După moartea soţiei, inima îl îndeamnă spre viaţa monahală. Ieşind la pensie, merge la Mănăstirea Cernica, dar pentru o scurtă perioadă, pentru că simţea că locul nu-i oferea ceea ce căuta. Şi-a îndreptat paşii, în toamna anului 1980, spre Mănăstirea Neamţ. În data de 19 aprilie 1981 este tuns în monahism, în Biserica „Înălţarea Domnului“, de către arhimandritul Efrem Chişcariu, stareţul Mănăstirii Neamţ, primind numele de Ilarion.

Dorea să trăiască retras de lume, însă era deseori căutat de oameni apăsaţi de necazuri

I-a cerut părintelui stareţ un loc mai ferit şi a fost rânduit să locuiască lângă bolniţă, la marginea pădurii, într-o casă monahală, împreună cu ierodiaconul Dometian. Acolo a simţit că îi este locul pe care-l dorea. Trăia retras ca un schimnic. Din mărturiile celor care l-au cunoscut putem creiona portretul unui suflet curat, împodobit cu simplitatea şi râvna pentru cele sfinte. La bătrâneţe, mic de statură, încovoiat şi slab, avea încă o voce puternică şi frumoasă. Ochii albaştri şi barba mică îi conturau chipul de rugător. În prezenţa sfinţiei sale nu te simţeai stingherit pentru că, purtător de Hristos fiind, te odihnea.

Slujea deseori ca protos la frumoasele privegheri de la Mănăstirea Neamţ, iar vocea sa, cu o tonalitate ridicată, aducea o profunzime cadrului liturgic. Venea în mănăstire doar pentru a-şi împlini ziua rânduită lui de slujire, în fiecare sâmbătă. În timpul slujbei nu vorbea cu nimeni, era adâncit în Sfânta Liturghie. Stătea înaintea prestolului într-un fel aparte, care îi trăda trăirea lăuntrică şi concentrarea la rugăciune. Îşi ferea privirea de orice privelişte deşartă. Respectuos şi atent cu fiecare, se remarca dintre toţi părinţii din obşte ca un părinte cuvios.

Avea obiceiul ca în chilia lui să nu primească pe nimeni. Geamurile acoperite îngrădeau lumina candelei şi a lumânării care vegheau peste Ceaslovul şi Psaltirea deschise pentru rugăciune. Camera îi era un mic paraclis, unde, zăvorât, cu epitrahilul pe grumaz, petrecea ca într-o adevărată pustie, în post şi în vorbirea cu Dumnezeu. Îşi întărea mereu sufletul cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Avea adunate teancuri de cărţi, predici şi însemnări.

Adesea era căutat de oameni apăsaţi de necazuri, care veneau să-i ceară rugăciunea şi sfatul. Pe veranda casei avea aşezată o bancă şi o masă şi acolo îi spovedea şi le citea rugăciuni. Atent, asculta necazul şi apăsarea celui care îşi pleca genunchiul sub epitrahil, povăţuindu-l spre bine. Aceia care îi urmau sfaturile primeau o rezolvare, pentru că bătrânul îi ajuta şi cu rugăciunea. Îi îndemna şi pe ei la rugăciune, pentru că zicea părintele: „Doar cu rugăciunea împreună, a voastră şi a preotului, se poate trece de necaz“.

„Maica Domnului mi-a zis că vine să mă ia!“

Trăia fără să agonisească nimic şi nu avea decât hainele de pe el. Când săracii îi băteau la uşă, ştiindu-l milostiv, le dăruia tot ce primea de la credincioşi.

Niciodată nu privea spre chipul omului, ci avea privirea aţintită în jos. Însă, când vorbea de Maica Domnului îşi ridica privirea şi iradia de bucurie, arătând mare evlavie către Preasfânta Maică. De obicei, la sărbătorile închinate Maicii Domnului părintele Ilarion ţinea cuvântarea de la sfârşitul slujbei. Vorbea cuprins de însufleţire, simplu şi frumos, încât toţi oamenii îl ascultau cu drag şi luau folos sufletesc.

Trăind retras de ochii lumii, nimeni nu-i cunoştea nevoinţele. Mânca puţin. Obişnuia să mănânce tot timpul doar de post, iar uneori dezlega la peşte. Îi plăcea să picteze icoane aşa cum sunt cele din Ardeal, într-un stil popular. În jurul casei, pe lângă câţiva stupi, se ostenea cu o mică grădină pe care o lucra singur.

Spre sfârşitul vieţii a făcut o rană la picior, care ajunsese până la os. Îi ceruse părintelui stareţ Irineu Chiorbeja, care era medic, nişte leacuri pentru rana care îl supăra. Dar mai apoi i-a spus: „Părinte stareţ, nu-mi mai aduceţi medicamentele, pentru că Maica Domnului mi-a zis că vine să mă ia!“. Într-adevăr, la câteva zile, în data de 19 iulie 1995, la vârsta de 84 de ani, a murit fără să fi zăcut. A avut o moarte frumoasă. Ca într-un zbor lin a plecat către Domnul Hristos, pentru că în toată viaţa nu a făcut prietenie cu lumea.

La slujba prohodului au fost puţini oameni, dar mulţi îngeri. (Ierom. Ambrozie Ghinescu, Schitul Pocrov - Neamţ)