Părintele Proclu Nicău s-a mutat la Domnul
Profunzimea înţelepciunii părintelui Proclu Nicău a fost cunoscută de către binecredincioşii moldoveni, dar şi de către toţi cei doritori de sfaturi şi de binecuvântare de pretutindeni. A trăit ca simplu monah, cu o viaţă închinată întru totul ascultării de Dumnezeu, încă de la 12 ani. A propovăduit cuvântul lui Dumnezeu către turma cea cuvântătoare, zidind Biserica în inima credincioşilor cu multă râvnă, răbdare, tihnă şi tact pastoral. Acum, la aproape 89 de ani, s-a aşezat în ceata celor drepţi.
Părintele Proclu Nicău, pe numele de botez Gheorghe, s-a născut pe data de 13 noiembrie 1928, în satul Mitocu Bălan, judeţul Neamţ. A fost închinoviat la Mănăstirea Sihăstria din judeţul Neamţ, la data de 1 noiembrie 1948. A fost trimis în 1949, împreună cu alţi vieţuitori ai Sihăstriei, la Mănăstirea Slatina, pentru revigorarea vieţii monahale de aici. Părintele a ucenicit pe lângă mari stareţi ai monahismului românesc: arhimandritul Cleopa Ilie şi ieroschimonahul Paisie Olaru. Experienţa duhovnicească a părintelui Proclu s-a îmbogăţit şi prin viaţa sa de retragere. După Decretul 410 din 1959, cu binecuvântarea duhovnicului său, părintele Cleopa, părintele Proclu a ales viaţa de linişte. Zeci de ani, părintele a trăit în simplitate, într-o căsuţă de la marginea satului Mitocu Bălan.
Monahul Proclu a ştiut să vorbească omului, cuvântul ajungând direct în inima acestuia. Ştia să aline orice suflet aflat în suferinţă. Vorbea rar şi răguşit, iar ochii săi albaştri lăcrimau ori de câte ori afla de necazul şi suferinţa celui ce i se înfăţişa. Părintele Proclu, timp de mai bine de 50 de ani, s-a rugat pentru oamenii din lume, pentru monahii şi monahiile din mănăstiri, dar şi-a plâns şi păcatele, aducând adevărata pustie în chilia şi în inima sa, aşa cum smerit obişnuia să spună.
De cum îl vedeai pe monahul Proclu, inima îţi tresălta de bucuria cu care te primea la el în colibă. Vorbele sale, rostite în cel mai simplu, cald şi popular grai moldovenesc, îţi mergeau la inimă. Îţi spunea exact cuvintele pe care aveai nevoie să le auzi, ca să simţi cum ţi se linişteşte sufletul şi ţi se luminează mintea. Totul era îmbrăcat într-o cadenţă asemănătoare Patericului.
Cât a trăit singur, departe de oameni, timp de mai bine de jumătate de secol, monahul ascet Proclu Nicău s-a întâlnit şi a aflat despre alţi zeci de pustnici. El însuşi afirma că a întâlnit, s-a spovedit şi chiar a învăţat despre viaţa duhovnicească de la pustnici. Toată viaţa a trăit-o în rugăciune şi în... lacrimi de credinţă. De mic i-a plăcut viaţa de pustnic şi i-a mai plăcut, zicea el, mai ales că a învăţat de la alţi pustnici din munţi cum să „stea de vorbă cu Dumnezeu“.
Ne învăţa, spunându-ne: „Când Duhul Sfânt s-a atins de inima noastră, nu ne mai putem opri din plâns. Şi având de multe ori această stare, simţi că nu mai doreşti veacul acesta. Iar când vei vedea că nu mai ai nicio ispită, aşteaptă-te la altele mai proaspete… Duhul mândriei e aşezat lângă scaunul nebuniei şi al ieşirii din minţi. Mândria nu e a oamenilor sănătoşi, ci a oamenilor bolnavi... ca mine“.
Părintele Proclu mai spunea: „Vorba nu dă rezultat. Cine iubeşte tăcerea iubeşte veşnicia“. Buzele părintelui Proclu au tăcut… dar din Veşnicie va continua să ne ajute prin rugăciunile sale. Rămân în urma preacuvioşiei sale viaţa sa duhovnicească, dar şi învăţătura sa curată, pe deplin folositoare sufletului şi întotdeauna ortodoxă, aflată în cele trei cărţi: „Lupta pentru smerenie şi pocăinţă“, „Convorbiri duhovniceşti cu monahul Proclu Nicău“ şi „Conştiinţă, spune-mi tu!“.
Vom păstra mereu în inima noastră chipul blând şi smerit al părintelui Proclu - dar şi ferm şi dârz, în ceea ce priveşte apărarea credinţei şi a Bisericii lui Hristos. Îţi mulţumim, părinte preaiubit, dincolo de cuvinte, de amintiri, de emoţie, de dor! Îţi mulţumim pentru tot şi pentru toate!
Dorim din adâncul inimii să avem parte de rugăciunea părintelui Proclu, să-l simţim aproape, să ne mângâie din Veşnicie şi să ne călăuzească pe drumul ce duce la Dumnezeu.
Slăvit să fie Dumnezeu cel în Treime lăudat, ce lucrează prin cuvioşii Săi!
Dumnezeu să-l ierte şi în ceata drepţilor să-l aşeze!
Spuneţi-mi, părinte Proclu, vă este frică de moarte?
Uite ce este: toată viaţa mea am căutat doar să mă smeresc, să vreau mântuirea, să fac bine tuturor şi să-L caut pe Bunul Dumnezeu. Dar să-L caut prima dată în inimă. Şi, dacă vedeam eu poate că nu este Dumnezeu in inima mea, trebuia să mă smeresc iar, să merg iar la mărturisire şi să-mi întreb conştiinţa: „Conştiintă, spune drept, dacă mor acum, mă mântuiesc? Îi place lui Dumnezeu ce fac sau nu?“.
Dacă facem toţi aşa, atunci vom ajunge să ne bucurăm că Duhul Sfânt ne aprinde inima de dorul lui Dumnezeu, să ne bucurăm de acest mare Semn. Şi atunci nu o să ne mai temem de moarte. Dar, atâta vreme cât inima va rămâne rece, ne vom teme şi de moarte. Despre moarte spune în Pateric un Sfânt Părinte cuvânt de folos pentru toţi: „O, moarte, mai bine te-aş numi viaţă!“.
Să luăm, deci, aminte! (Fabian Anton, Cuvinte din chilie. Convorbiri cu părintele Proclu Nicău, pustnicul din Munţii Neamţului, pp. 67-68)