Părintele Teofil Părăian, omul iubirii şi al luminii

La ceas tainic de Vecernie, am plecat - pelerin întristat - la Mănăstirea Sâmbăta, acolo unde era trupul şi duhul părintelui Teofil, trecut la cele veşnice cu o zi înainte. Liniştea şoptită a mănăstirii glăsuia cu acea rostire înţeleasă doar de cei care ascultă tăcerile... Pădurea părea încremenită în înfrigurarea aerului rece al iernii şi doar cerul păstra o umbră de lumină de la soarele ce stătea să plece. Printre norii de cenuşă pufoasă, o rază splendidă de soare aureola liniile aspre ale munţilor până seara...

Am păşit pe treptele paraclisului unde altădată urcam cu bucurie. Am urcat spre veşnicia părintelui Teofil şi i-am regăsit lumina de pe chip, bucuria din cuvintele care acum erau rostite doar de amintirea lui în inima mea... L-am regăsit, smerit, aşezat în mijlocul bisericii, alături de puţinii care reuşiseră să străbată drumul de seară până la porţile mănăstirii unde şi-a vieţuit ultimii 50 de ani. Clopotele Vecerniei mi-au amintit că bucuria adevărată nu dispare din suflet: părintele a plecat la Dumnezeu, dar lumina iubirii Sfinţiei Sale străbate sufletele noastre cu aceeaşi putere. M-am închinat, l-am privit îndelung cu ochii inimii, căci ochii „sunt sunt orbi şi trebuie să vedem cu inima“... Am coborât treptele paraclisului şi mi-am regăsit bucuria cu care-l ascultam spunând: „Fiecare din noi dorim să fim tot mai buni, ca să ne asemănăm cu Bunul Dumnezeu. Realizarea cea mai înaltă a fiinţei omeneşti este bunătatea; există şi alte valori pe care le poate urmări omul, dar de măsura bunătăţii nu-i nici una. Bunătatea ne apropie de Dumnezeu în vremelnicie şi în veşnicie. Cu bunătatea ne ducem înaintea lui Dumnezeu şi ne menţinem în legătură cu El. Trebuie să fim oameni de care să se bucure oamenii. Numai dacă ajungi la delicateţe, la bunăvoinţă, la îngăduinţă, la iertare, la trecerea cu vederea, numai dacă ajungi la bucurie şi la înmulţirea bucuriei, numai atunci eşti pe calea celor buni. Nu vom aştepta de la alţii ce nu putem da noi înşine, nu vom aştepta ca alţii să fie mai buni decât noi. Un creştin trebuie să fie un om al bucuriei, dar nu numai la clipe hotărâte pentru bucurie, ci oricând, pentru că el ştie că e în mâinile lui Dumnezeu. Să avem gânduri cu care ne putem prezenta oriunde şi oricând. Să nu fim nepăsători faţă de binele omului de lângă noi, să nu uităm că Dumnezeu l-a pus lângă noi, şi pe noi lângă el. Să ne adresăm nişte întrebări, mai ales la sfârşitul zilei: dacă a fost cineva mai fericit că ne-a întâlnit în ziua care a trecut, dacă îşi aminteşte cineva că i-am vorbit cu bunătate, dacă l-am salutat cu căldură pe omul pe care l-am întâlnit, dacă nu cumva am fost egoişti, dacă am ajutat pe cineva din cei care au avut nevoie de ajutorul nostru (nu neapărat dacă am dat ceva, dar dacă am ajutat pe cineva să facă mai uşor ceea ce avea de făcut), dacă l-am încurajat pe cel care avea nevoie de o încurajare, dacă am făcut ceva folositor, dacă am lăsat în urmă gânduri bune sau supărare, dacă Dumnezeu - privind la felul cum ne-am dus viaţa în ziua de astăzi - va zice că merităm şi ziua de mâine. Să fim cu mai multă grijă, ca omul de lângă noi să simtă că noi suntem lângă el aşa cum Dumnezeu e lângă noi. Să trăim prin credinţă. Iubirea aduce fericire. Să fim mai hotărâţi pentru bine: să găsim timp pentru omul de lângă noi, care aşteaptă ceva de la noi, să ne angajăm spre binele celor din jurul nostru, să ne continuăm viaţa în viaţa celor care pot învăţa ceva de la noi. Să dăm importanţă zilei în care trăim, căci aceasta e în puterea noastră. Să trăim în aşa fel ziua de azi, încât să fie desăvârşită. Să ne trăim ziua în aşa fel, încât să fim învredniciţi ca ziua să ne fie fără de păcat. Să se vadă din viaţa noastră mai mult Dumnezeu, mai mult Hristos decât noi înşine. La dragostea lui Dumnezeu nu putem răspunde decât cu dragostea noastră. Cel ce se smereşte va fi înălţat. Dar noi nu putem răbda o jignire, o trecere cu vederea, o marginalizare, o nepăsare a cuiva pentru că nu suntem tari. Pe un om care-i tare nu-l poate clinti cineva cu un cuvânt de jignire, de asuprire, de defăimare chiar. Trebuie să urmărim să fim cum vrea Dumnezeu să fie cei ce sunt ai Lui: cu bunătate, cu înţelegere, cu îngăduinţă, cu iertare, cu iubire, cu răbdare. VĂ ROG SĂ FIŢI DELICAŢI! Un om delicat vede în alţii ceea ce poartă el în suflet. Să ne cercetăm pe noi înşine cât suntem de delicaţi, dacă suntem creştini cu adevărat. Lucrul cel mai important este să-ţi câştigi o minte luminată cu dar de la Dumnezeu. A fi mai bun înseamnă a aduce împărăţia lui Dumnezeu în mijlocul nostru“. Dumnezeu să-l odihnească!