Paşii poetului

Zadarnică scriitură când spiritul nu călăuzeşte", recunoaşte Allain Ginsberg, poetul unei generaţii rebele, poet care nu acordă nici o glorie omului care se îndepărtează de cele frumoase pentru a fi "gunoi al minţii/gunoi al lumii."

În anii în care generaţia Beat scotea la iveală întunericul din om, tinerii din România se regăseau într-o mişcare culturală, mişcare care le dădea demnitatea libertăţii spirituale, cu totul anacronică cu hiatusul culturii tinerilor din America. Mă refer aici la Cenaclul Flacăra, cel care într-o perioadă moartă a reuşit să păstreze viaţa. Cu toate neajunsurile şi contradicţiile a căror discuţie nu apare în cadrul acestor pagini, nu poţi, privind chipurile şi ascultând vocile acestor tineri, să nu faci o radiografie a unei generaţii, ale cărei valori nu mai sunt împărtăşite astăzi. Valorile tinerilor de atunci erau cele tradiţionale ale culturii româneşti. "Generaţia în blugi" s-a arătat capabilă de a lupta împotriva neantului, a întunericului la care o condamna comunismul anticultural. Mişcarea de rezistenţă prin cultură dădea pe faţă zădărnicia unei vieţi lipsite de o perspectivă superioară. Paşii poetului au purtat pe drumul afirmării spirituale multe suflete tinere, fragile. Forţa intelectualului, a artei, este capacitatea de a conduce, pe un drum interior, spre o lume a adevărului şi frumuseţii mulţimile. Omul pe care şi-l asuma tânărul anilor 70-80, modelul în care se regăsea, este unul bivalent: bun şi rău, aflat la limita între "a putea şi nu se poate", pus în faţa unei lumi amestecate: "şi noroi, şi stele". Acesta era "Pământul deocamdată", pe care trăia cu conştiinţa că există şi iubire, şi blestem, iubind, având curaj şi temându-se în aceeaşi măsură. Dorul de absolut purta numele Eminescu. Tinerii aveau un ideal spiritual, clar formulat, şi în aceasta consta forţa lor, care putea pune în primejdie lumea clădită zadarnic pe o lipsă de spiritualitate. Vibrând de sensibilitate, găsind sensul comuniunii, sufletele acelea erau protejate în faţa lipsei de speranţă ce caracterizează infernul interior în care nu mai există repere luminoase. De ce nu a fost preluată ştafeta, de ce flacăra unei generaţii aproape s-a stins? S-a stins odată cu idealurile ei, cu trăirea în orizonturi mici, cu scopuri mărunte. Mai mult noroi decât stele, mai multă teamă decât curaj. Pesimismul beatnicilor este o preferinţă astăzi. Paşii poetului conduceau spre o lume cu alte coordonate. Sensul poeziei sale poate fi recepţionat cu claritate din poemul "Dacă vă întreabă cineva" (volumul Într-adevăr, Editura Albatros, 1988), semnat Adrian Păunescu. "Dacă vă-ntreabă cineva/ ce caut eu la Mănăstire/. Vă rog atât să-i daţi de ştire/ eu caut rădăcina mea// Episcopia din Râmeţi/ mi-a fost şi mie tutelară,/ cum Transilvania mi-e ţară/ şi mie, unul din poeţi.// Dacă vă-ntreabă cineva/ ce vrea aicea, Păunescul/ răspundeţi-i cu tot firescul,/ aici e mănăstirea sa// Şi eu mă simt aici, întreg, / zidit şi reîntors la fire,/ pentru eterna dăinuire/ pe care-aş vrea s-o înţeleg.// Dacă vă întreabă cineva/ ce tot mai caut eu pe aicea/ eu mă prezint cu cicatricea,/ de-atunci când inima lupta." Clopotul ca semn al trezirii, al chemării spre transcendent, apare adesea în poezia lui Adrian Păunescu: "Bătrân credincios/ caut/ clopot." (Anunţ) sau "La atelierul de turnat clopote/ e o schelărie pentru încercări/ când clopotul e gata aici şi bate/ ţăranii din satele care-l aşteaptă/ se închină şi aşteaptă ce va fi/ în vreme ce turla bisericii/ trozneşte a vreme mare, a dor de clopot." (Clopotul). Arta înţeleasă ca semn de viaţă poate permite supravieţuirea în vremuri tulburi: "Pentru mine poezia socială/ este semnul decisiv/ de moralitate a artistului, / care fuge de mizeria vieţii,/ pentru a se refugia în splendoarea artei,/ dar va muri de mireasma unui crin.// Daţi-mi un semn de viaţă!/ Aşa le cer oamenii oamenilor,/ un semn de viaţă, atât,/ ce important e un semn de viaţă. ş…ţ Poezia socială este marea şi generoasa,/ ilogica şi geniala strădanie a poetului/ de-a se îmbrăca el,/ în hainele cu răni ale învinşilor,/ de-a proba el, ca pe-o cămaşă de mire, fiecare cicatrice a premergătorilor săi,/ de-a definitiva pe sine umbra steagului naţional;/ Astfel, blindat în glorioasele răni/ şi în sfintele cicatrici,/ şi în vajnica umbră,/ poetul va şti să se citească pe sine,/ cel dinăuntru, cel aflat/ în grija rănilor, a cicatricei,/ a umbrei, ca semn de viaţă.// ş…ţ Poezia e un semn de viaţă,/ acolo, unde nu mai e nimic de făcut,/ poezia arată că mai e ceva de făcut,// că mai e totul de făcut." Să sperăm că mai putem da un semn de viaţă din unghiul mort, cum spune poetul, şi că poezia poate avea capacitatea de a acţiona prin noi, cei de astăzi. Paşii poetului conduc spre o lume perfectă, din moment ce "Paşii/ sunt vulgarizarea ideii de roată" (Paşii).