Patriarhul Teoctist - profil de activitate din vremea în care a fost Mitropolit al Moldovei şi Sucevei
În urmă cu 10 ani, pe 30 iulie, Patriarhul Teoctist se muta la cele veşnice, după aproape un secol de viaţă închinată Domnului şi slujirii Bisericii Sale. Să rememorăm împreună frânturi din viaţa celui care a fost ierarhul răbdării, al rugăciunii şi al iubirii.
Trecând în scaunul chiriarhal al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, prin îndătinata alegere, în octombrie 1977, Mitropolitul Teoctist privea şi înţelegea Moldova cu ochii şi răspunderea marelui arhiereu. Această istorică provincie românească nu mai era privită ca leagănul copilăriei şi tinereţii sale. Scaunul chiriarhal de la Iaşi era, în viziunea sa, a bărbatului care judecă lucrurile prin unghiul valorilor, un jilţ măreţ, un amvon de la care trebuia să predice Evanghelia, să conducă dreptcredincioşii pe calea mântuirii, să sfinţească, prin puterea harului, pe toţi fiii Bisericii.
Cu urechea aplecată la şoaptele pământului în care sălăşluiesc osemintele străbunilor, în care datinile strămoşeşti sunt vii, în care flacăra credinţei este nestinsă, înaltul ierarh îşi îndreaptă privirile la renumiţii săi înaintaşi care au dat slavă acestui istoric scaun, la catapeteasma - imaginea îi aparţine - în care sunt orânduiţi mitropoliţi moldoveni - printre care Teoctist I, Teoctist II, Grigore Roşca, Anastasie Crimca, Varlaam, Dosoftei, Iacob Putneanul, Iacob Stamati, Veniamin ş.a. - cu hotărârea de a păşi pe urmele lor, de a prelua din râvna lor, de a-şi dăltui loc alături de ei. Unii dintre ei s-au distins prin ştiinţă adâncă, alţii prin evlavie, în sfârşit, alţii prin strădanii şi înfăptuiri gospodăreşti, „după harul pe care l-a primit fiecare" (I Petru 4, 10).
„Voi purta pururea în mintea şi lucrarea mea - mărturisea în faţa Colegiului Electoral - chipurile şi vredniciile lor nemuritoare."
După ce a preluat toiagul arhipăstoresc al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Mitropolitul Teoctist Arăpaşu şi-a îndreptat privirile la ierarhii moldoveni ale căror gândire, activitate cărturărească bogată şi stil pastoral apar, în perspectivă istorică, într-o lumină strălucitoare, dar cu atenţia şi hotărârea de a cuprinde în cugetul său istoria ţinuturilor peste care a fost rânduit arhipăstor, şi-a îndreptat privirile şi spre bărbaţii de excepţie ai Moldovei (n.r. - domnitorii) care stau la loc de cinste în panteonul spiritual al României, la acei fii ai neamului nostru care s-au remarcat, fie prin vitejie, fie prin destoinicie gospodărească, fie prin ştiinţă, înţelepciune şi har literar. (...)
Cu dispoziţie pentru problemele culturale, omenie şi deschidere, a primit la Reşedinţa mitropolitană academicieni, oameni de ştiinţă, istorici, scriitori, profesori cu care a purtat discuţii privind mai cu seamă contribuţia Moldovei adusă la îmbogăţirea patrimoniului cultural-spiritual al ţării noastre. Strădaniile şi înfăptuirile bărbaţilor renumiţi care au vieţuit pe istoricele meleaguri moldovene au stat, necontenit, în atenţia Mitropolitului Teoctist. De asemenea, înaintea ochilor săi au stat Ortodoxia, pe care a slujit-o cu dăruire, pacea şi ţara.
În anul 1978 a scris şi tipărit o monografie - debutul său editorial - consacrată Mitropolitului Iacob Putneanul, de la moartea căruia se împlineau două secole, ierarh care a înţeles şi sprijinit ideile şi năzuinţele epocii sale, care a susţinut, cu avânt, emanciparea semenilor săi prin binefăcătoarea lumină a învăţăturii care, ca vlăstar al pământului strămoşesc, s-a identificat cu aspiraţiile întregului popor din Ţara Moldovei, ridicându-se cu toată autoritatea sa chiriarhală împotriva comportărilor neomeneşti contemporane. Citind această monografie, înţelegi că Iacob Putneanul a stăruit, în etapa luminilor, pentru renaşterea neamului său.
La trei secole de la apariţia celei dintâi ediţii a Liturghierului - Dumnezeiasca Liturghie, Iaşi, 1979 - tipărit prin osteneala Mitropolitului Dosoftei, a reeditat această valoroasă carte de cult, într-o ediţie critică pregătită de N.A. Ursu. În Studiul introductiv a evocat luminoasa personalitate a Mitropolitului Dosoftei, conchizând că renumitul ierarh este un fiu al plaiurilor moldovene, învăţat ca nimeni altul pe vremea sa, născut duhovniceşte la istorica Mănăstire Probota, deschizător de drum în poezia românească, prin versificarea psalmilor, ctitor al limbajului liturgic, primul dintre ierarhii români care a tipărit Liturghierul în limba vorbită de popor. (...)
Tipărind într-o impunătoare înmănunchere, intitulată Pe treptele slujirii creştine, care cuprinde cuvântări ocazionale, meditaţii teologice, scrisori pastorale, predici şi omilii, rostite în sfintele locaşuri, în diferite foruri obşteşti sau în alte împrejurări, Mitropolitul Teoctist Arăpaşu mărturisea că s-a silit să păstreze „aprins harul lui Dumnezeu... primit prin punerea mâinilor" (II Timotei 1, 6) şi adăuga că fiecare în parte, şi toate la un loc, sunt expresii ale gândirii, lucrării şi slujirii sale. Ele oglindesc credincioşia faţă de Biserica părinţilor noştri şi faţă de comoara ei de învăţătură, ataşamentul faţă de agonisita nepieritoare a neamului nostru şi, în acelaşi timp, adeziunea la avântul cu care toţi fiii neamului nostru zidesc, într-un gând şi o voinţă, chipul strălucitor al ţării. În viziunea sa, treptele slujirii sunt laturi şi dimensiuni ale lucrării pe care, ca ierarh pus de Duhul Sfânt să păstorească Biserica (Faptele Apostolilor 20, 28), le-a îndeplinit faţă de Păstorul cel Mare şi faţă de toţi cei cărora s-a adresat, îndemnându-i pe toţi, părinteşte, să prisosească în săvârşirea lucrului celui bun.
Pe meleagurile binecuvântate ale Moldovei sunt păstrate ca boabele de mărgăritar ctitorii sfinte, vestite prin frumuseţea şi originalitatea lor artistică, dovezi ale geniului creator al neamului românesc. Cu grijă pilduitoare, privirile Mitropolitului Teoctist s-au oprit la aceste verigi de aur ale patrimoniului nostru cultural-naţional, fie continuând lucrările de restaurare, reconstituire, protecţie şi consolidare, care deja se efectuau când a preluat cârja arhipăstorală a Moldovei şi Sucevei, fie începând altele. Trebuia să se ştie că toate lucrările, de orice fel, s-au executat, în ultimii ani, numai cu fondurile administraţiei arhiepiscopale sau ale unor mănăstiri. Prioritar, a avut în vedere ctitoriile voievodale cu valoare istorică şi artistică. (...)
Nu numai asupra locaşurilor sfinte, întrupările vibraţiilor duhovniceşti ale înaintaşilor, şi-a îndreptat privirile, ci şi asupra celor mai noi din satele şi oraşele Arhiepiscopiei; amintesc un singur exemplu edificator: biserica din Vatra Dornei, până mai ieri un locaş de o simplitate izbitoare, are astăzi, ca urmare a planurilor, sugestiilor şi sprijinului dat de înaltul arhipăstor, înfăţişarea unei ctitorii muşatine.
Se cunoaşte bine, unitatea spirituală a unui popor este temeiul şi chezăşia tuturor înfăptuirilor care durează. Disensiunile de orice fel, fără îndoială şi cele religioase, duc la vrajbă păgubitoare pentru marea noastră familie, care este neamul nostru. Iată de ce, în timpul arhipăstoriei Mitropolitului Teoctist la Iaşi, sub necontenita sa îndrumare, au fost luate măsuri, s-au adoptat procedee şi metode de lucru, cu temeiuri în izvoarele descoperirii dumnezeieşti - Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie -, s-au formulat planuri de activitate pastorală, s-au organizat conferinţe, s-au dat preoţilor convocaţi, în serii, la consfătuiri, sfaturi şi îndemnuri privind unitatea de credinţă în parohii, ca toţi fiii Bisericii să mărturisească pe Mântuitorul Hristos într-o inimă şi într-un cuget. (...)
Roadele strădaniilor sale de arhipăstor al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei adeveresc şi confirmă grăitor că a fost părinte binecuvântat de Păstorul cel Mare cu harul omeniei, că a fost îndrumător iscusit, chivernisitor vrednic, conducător cu autoritate, uneori aspru, dar totdeauna drept, că a călăuzit cu înţelepciune şi duh pastoral turma peste care a fost rânduit. (Pr. Scarlat Porcescu, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Revista oficială a Arhiepiscopiei Iaşilor şi a Episcopiei Romanului şi Huşilor, anul LXII, nr. 6, noiembrie-decembrie 1986, pp. 51-59)