Pe urmele Bisericii companiştilor greci din Sibiu I
Religios sau nu, oricât ar fi de înstrăinat de semnificaţia şi de relevanţa arhetipului jertfei creatoare, omul contemporan este conştient de nevoia unui sacrificiu pentru realizarea oricărui lucru, oricât de mic, indiferent dacă trebuie să-i aloce resurse materiale, energie sau timp, şi cu atât mai mult când întreprinde o lucrare monumentală. Catedrala Mitropolitană din Sibiu, ridicată cu mari eforturi, s-a construit pe locul ocupat de vechea biserică grecească.
Este binecunoscut faptul că şi Catedrala Mitropolitană din Sibiu s-a ridicat prin eforturile susţinute ale ierarhilor ce au păstorit Mitropolia Ardealului, începând cu marele Andrei Şaguna, care a şi constituit depozitul din care s-au finanţat lucrările de zidire a sfântului locaş.
Se cunosc şi disputele care s-au purtat pe tema amplasării acestei catedrale şi i s-a imputat mitropolitului Ioan Meţianu lipsa de viziune şi încăpăţânarea de a concentra reşedinţa, clădirile administrative, institutul şi monumentalul edificiu de cult între zidurile Sibiului, într-un moment în care procesul de extindere a oraşului era încă la început. Unul dintre argumentele aduse de opozanţii săi era lipsa de spaţiu necesar pentru a valorifica dimensiunile impresionante ale viitoarei catedrale, precum şi distrugerea vechii biserici greceşti aflate pe locul destinat construcţiei împreună cu o serie de edificii amplasate pe străzile Mitropoliei şi Alexandru Xenopol de astăzi, după cum indică rezoluţia sinodului eparhial din aprilie-mai 1900: „Biserica catedrală să se edifice pe locul din cetate, Strada Măcelarilor nr. 39, unde se află actuala biserică cu hramul «Schimbarea la Faţă», mai luându-se şi cele trei realităţi ale Arhidiecezei nr. 37, 41 şi 43 din imediata apropiere, iar din strada Brukenthal casa nr. 30, care asemenea este proprietatea Bisericii, precum şi realitatea învecinată, îmbiată spre cumpărare” (Protocolul Sinodului Arhidiecesei din anul 1900, p. 89-96).
Dacă despre Catedrala Mitropolitană din Sibiu s-a scris constant şi amănunţit, despre bisericuţa care a dăinuit până în vara anului 1902 nu avem decât foarte puţine informaţii, pe care vom încerca să le sistematizăm şi să le dezvoltăm în cele ce urmează.
Compania grecească din Sibiu
Istoria acestui locaş de închinare este indisolubil legată de cea a comunităţii elene din Sibiu. Prezenţa grecilor în Transilvania a fost semnalată destul de devreme, încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea, în bula Papei Bonifaciu al IX-lea din 15 decembrie 1399, şi tot atunci era atestată în oraşul Corona (Braşov) şi o biserică a grecilor, care erau cel mai probabil negustori.
Deşi iniţial nu li se îngăduia să-şi vândă marfa în principat, nici să-l tranziteze, începând cu secolul al XVII-lea dobândesc acest drept şi li se recunoaşte organizarea în „companii”. Astfel, compania negustorilor greci din Sibiu a fost întemeiată prin două diplome (8 iulie 1636 şi 29 decembrie 1641) emise de către principele Gheorghe Rákóczi I care le-a permis grecilor „de neam sau de negoţ” să intre în Sibiu, să locuiască în oraş şi să ţină prăvălii, dar şi să se constituie într-o asociaţie menită să le apere drepturile, deschizându-le astfel piaţa transilvană în detrimentul negustorilor saşi.
De aceea, nici nu trebuie să ne mire faptul că, în faţa concurenţei făcute de comercianţii balcanici, un statut al oraşului Sibiu din 1631 îi numea „naţiune dăunătoare” pe grecii care începuseră să se stabilească în această zonă de la jumătatea secolului al XVI-lea.
Câteva decenii mai târziu, la 1 octombrie 1678, ia fiinţă şi compania din Braşov. Peste un secol, din 1742, împărăteasa Maria Tereza le-a permis membrilor companiei să-şi aducă şi familiile în imperiu, iar dezvoltarea vieţii comerciale a luat un avânt atât de mare încât, în numai 50 de ani, companiştii deţineau monopolul asupra comerţului cu bumbac, cu vite, cu lână, cu piei şi cu ceară. (Pr. Dr. Teodor Bodogae, „Câteva momente mai importante din trecutul Catedralei Mitropolitane din Sibiu”, în MA, nr. 5 / 1987, p. 97).
În ce priveşte componenţa etnică a Companiei, majoritari sunt grecii, cărora li se alătură macedo-români şi români originari din Ţara Românească şi chiar din Ardeal, cum reiese din supranumele cu care sunt înregistraţi în listele de membri: Făgărăşanul, Poplăceanul, Beligrădeanul, Braşoveanul etc.
Loredana Dascăl evidenţiază şi ea faptul că alcătuirea etnică a forului comercial este heterogenă, iar etnonimul „grec” are conotaţii culturale, care indică mai degrabă „un ortodox de altă origine balcanică, ca, de exemplu, bulgari, sârbi, albanezi, legaţi toţi prin aceeaşi religie”.
Potrivit cercetării Máriei Pakucs-Willcocks, din registrele vamale de la Braşov şi Sibiu aflăm că sub acest nume generic de „greci” erau incluşi de fapt şi armeni sau evrei, în vreme ce istoricii care s-au aplecat asupra acestei chestiuni apreciază că aici expresia acoperea şi persoane de origine macedo-română, sârbă, turcă, italiană şi chiar ardeleană.
Prin urmare „grecii, ca «entitate naţională, şi nu religioasă», erau mai puţin numeroşi”. De fapt „începând cu ultimele decenii al secolului al XVIII-lea, majoritatea «companiştilor» de pe teritoriul românesc se romanizaseră, iar spre anii 1840-1850 abia dacă mai existau în Sibiu companişti care nu-şi uitaseră limba, asimilându-se în masa românească”.
Cert este că mobilitatea companiştilor le-a oferit avantajul de a fi acolo unde se află „oportunităţile” de afaceri cele mai bune şi, astfel, până la jumătatea secolului al XVIII, îi găsim împânzind Transilvania (Sibiu, Braşov, Deva, Hunedoara, Alba Iulia, Aiud, Blaj, Sebeş, Cluj-Napoca), dar fiind prezenţi şi în Crişana (Beiuş) şi Banat (Arad şi Caransebeş), încurajaţi de politica favorabilă dusă de habsburgi după 1688, beneficiind de mai multe privilegii, printre care şi scutirea de vamă, stipulată chiar de diploma acordată lor de către împăratul Leopold I.
Biserici ortodoxe în cetățile transilvane
Companiştii s-au îngrijit nu doar de obţinerea unor privilegii comerciale, ci şi de recunoaşterea statutului lor confesional, respectiv de constituirea unor parohii ortodoxe în cetăţile în care aceştia se stabileau, păstrându-se o serie de biserici ridicate de ei ca semn văzut al acestor eforturi de afirmare şi conservare a identităţii religioase.
Prin urmare nu ne miră faptul că vom găsi biserici a căror zidire este atribuită negustorilor „greci” în localităţi precum Cluj-Napoca („Sfânta Treime” şi „Adormirea Maicii Domnului” – Mănăştur), Alba Iulia („Buna Vestire”), Hunedoara („Sfântul Nicolae”), Braşov („Sfânta Treime” – Strada „G. Bariţiu”), Bungard („Adormirea Maicii Domnului”) şi Sibiu („Schimbarea la Faţă”).
Dintre aceste lăcaşuri de cult ne atrag atenţia cele ridicate spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, care pot fi clasificate formal în biserici extra muros şi intra muros, din această ultimă categorie făcând parte aşezămintele ctitorite în Sibiu (1797-1800) şi în Braşov (1786-1787).
Acestea două se disting prin poziţionare şi arhitectură, fiind zidite în curţi interioare, fără acces direct din stradă, iar autorităţile săseşti le pun în vedere ortodocşilor „să nu se clădească turn şi clopot sau toacă”. Pentru demararea construcţiei atât companiştii din Sibiu, cât şi cei din Braşov acţionează în etape bine stabilite: a) achiziţionarea de proprietăţi imobiliare în cetate prin eforturi financiare comune ale ortodocşilor, indiferent de naţionalitate; b) alcătuirea documentaţiei şi obţinerea aprobărilor din partea municipalităţii; c) zidirea efectivă a bisericilor.
Dar aceste procese nu au putut demara decât după anul 1781, când au fost emise decretul de convieţuire sau de „concivilitate” şi edictul de toleranţă de către împăratul habsburg Iosif al II-lea, care a desființat dreptul de proprietate exclusiv al sașilor din Pământul Crăiesc și a permis și altor națiuni, inclusiv românilor, să cumpere proprietăți și să-și construiască biserici, cu condiția ca respectivele comunităţi să aibă cel puţin 100 de familii. Astfel, s-a deschis posibilitatea ridicării de lăcaşuri sfinte de către greco-catolici şi ortodocşi în perimetrul cetăţilor.
Dacă în Braşov, ortodocşii români s-au asociat cu negustorii greci şi macedo-vlahi (donatorul principal fiind Panayiotis Hagi Nica) pentru zidirea unei biserici, finalizată în anul 1787, la Sibiu, situaţia s-a dovedit mai delicată.
În paralel cu construcţia unei biserici de către comunitatea greco-catolică (1778-1784), ortodocşii au primit aprobarea pentru construcția a două biserici românești: una în cartierul Maierii Sibiului („Sfântul Apostol Luca”, finalizată în 1791) şi alta în cartierul Iosefin ca biserică patronală a negustorilor macedo-români, darul oferit comunităţii din partea unei singure familii mai înstărite. Această biserică a fost zidită în anii 1788-1789 de către văduva negustorului „hagiu” Petru Luca, membru al Companiei, Stana, iar Hagi Constantin Pop – ginerele lui Petru Luca şi al Stanei – reface biserica mult afectată de puternicul cutremur din 26 octombrie 1802.
Despre Hagi Petru Luca, asociat al Companiei greceşti din Sibiu, ştim că era de obârşie oltenească şi că practicase activităţi de comerţ încă din 1747, iar de pe la 1760, se îndeletniceşte mai ales cu negoţul de vite, afacere care i-a adus profituri însemnate, impulsionându-l să-şi extindă activitatea până în părţile apusene ale continentului.
Soţia sa, Stanca sau Stana, era originară tot de prin ţinuturile oltene, înrudindu-se după mamă cu familiile boiereşti Murgăşanu şi Jianu, iar fiica lor, Păuna se va căsători, pe la 1770-1771, cu Hagi Constantin Pop, proprietar, încă din 1768, al unei firme comerciale de import, export şi tranzit, care era membru de vază în Compania grecească.
Constantin Pop a fost pelerin la Sfântul Mormânt din Ierusalim prin anii 1776-1777, întorcându-se în Sibiu cu dreptul câştigat de a-şi adăuga la nume titlul de „Hagiu”, pe care să-l poată transmite apoi şi urmaşilor săi. „Era, fără îndoială, destulă vanitate, în dobândirea acestui titlu de onoare, în cazul lui Constantin, la fel ca pentru oricare alt bărbat balcanic din epocă. Totuşi, vanitatea nu putea explica întru totul verva cu care s-a dedicat el, mai apoi, activităţii de ctitor şi donator, în folosul multor biserici din Transilvania sau din Ţara Românească”.
Contrar acestei opinii generale, Ştefan Toma afirmă că numele de Hagi Constantin Pop, care în codicii companiei greceşti apare „Hagiconstantinou”, poate fi considerat grec de origine, nume, de altfel, prezent până astăzi în Grecia, la fel ca acela de Hagiioannou sau Haginikolaou, dar ponderea foarte mică a grecismelor din corespondenţa lui Hagi Constantin Pop cu familiile boiereşti din Valahia pare să infirme descendenţa lui greacă.
În calitate de reprezentant al unei însemnate case comerciale transilvănene, Hagi Constantin Pop a îndeplinit un rol deosebit în amplificarea relaţiilor comerciale cu Oltenia, având numeroşi clienţi în rândurile negustorilor şi boierimii. Relaţiile comerciale ale casei Hagi Pop din Sibiu cu gospodăriile din sudul Carpaţilor erau realizate prin intermediul mai multor agenţi permanenţi pe care îi avea în diferite oraşe-târguri, furnizând el însuşi o serie de bunuri, precum vinul produs pe proprietăţile de la Bengeşti (județul Gorj), Drăgăşani şi Suteşti (Vâlcea), Vulcăneşti (Dolj).
Alături de fraţii Boghici şi Nicola Nicolau din Braşov şi „jupânul Ioan Logofet neguţătoriul” din Timişoara, se va număra printre acei puţini negustori români înstăriţi care alcătuiesc o pătură de cărturari şi mecenaţi, care au tradus sau au acoperit cheltuiala imprimării diferitelor opere cu caracter laic sau religios. Astfel, Hagi Constantin Pop a finanţat publicarea Mineielor râmnicene care au fost retipărite la Buda în 1804-1805 şi a contribuit semnificativ la modernizarea tipografiei de la Râmnic.
Dar numele lui Constantin Hagi Pop este legat mai ales de ctitorirea bisericii greceşti, zidită între anii 1797 şi 1799 de către companiştii din Sibiu.