Pelerinaj pe urmele primelor veacuri ale creștinismului, în Turcia (II)

Un grup de  credincioşi de la Parohia „Nașterea Domnului” din Cluj-Napoca au participat la un pelerinaj pe pământul Turciei, pentru a cunoaşte istoria primelor veacuri ale creștinismului, pentru a trăi istoria acestuia la el acasă, povestită de ruinele fostelor biserici creștine, dar mai ales de măreața Catedrală Sfânta Sofia din Constantinopol.

Pelerinajul a fost organizat de Parohia „Nașterea Domnului” din Cluj-Napoca prin Centrul de Pelerinaje „Renașterea” al Mitropoliei Clujului, Maramureşului şi Sălajului, prin implicarea lui Cristian Moldovan și a Georgetei Plăcintar. Grupul de 50 de credincioși, după parcurgerea traseului Çanakkale, Pergam şi Efes, a pornit spre Pamukkale, după trei nopți petrecute în orașul Kușadasî, „insula pasăre”, un oraș port de care este legată mica insulă a porumbeilor ce-și desfășoară aripile larg în golful superb al Mării Egee, unul dintre cele mai atractive orașe cu plaje frumoase scăldate de valurile azurii, cu portul în care ambarcațiuni de vacanță se leagănă încet și te invită la plimbare, cu magazine, hoteluri, palmieri, moschei, smochini, grădini frumoase. 

Denizlî, Hierapolis, Pamukkale

Prima oprire a fost în apropiere de Denizlî în sud- vestul Turciei, unde se află ruinele vechiului oraș Laodiceea, pe valea râului Lykos, evidențiată și ea printre cele șapte biserici menționate în Apocalipsă, devenind unul din principalele centre ale creștinătății, fiind scaun episcopal. Numit pe rând, Diospolis, apoi Roas, reconstruit de Antioh al II-lea, unul din cei 12 diadohi al lui Alexandru cel Mare, între 261-246 înainte de Hristos este denumit Laodiceea după numele soției sale, Laodike, ceea ce înseamnă „Dreptatea poporului”. Spre sfârșitul secolului I înainte de Hristos, era unul din principalele orașe ale Asiei Mici, primind statutul de oraș liber din partea romanilor. A fost locuit la începutul erei creștine de sirieni elenizați, greci, romani și de o comunitate iudaică importantă, cetățeni evrei veterani de război. Creștinismul a pătruns în oraș în primele veacuri; laodicenii sunt amintiți într-unul din cuvintele Sfântul Apostol Pavel împreună cu colosenii și apoi de Sfântul Apostol Ioan în Apocalipsă. Invaziile mongole și turce au dus la decăderea sa, iar ceea ce am văzut noi sunt ruinele care au rămas mărturia strălucirii de odinioară. Am intrat pe una dintre cele patru porți ale cetății și am pășit pe dalele pătrate, mari de piatră cioplită și de timpul care le-a măcinat; s-au păstrat vestigii dintr-un stadion, două teatre, un apeduct, sarcofage, arheologii reconstituind marile străzi dintr-o parte a orașului, cu strada principală, numită Siria. Aici era o școală de medicină, se producea un medicament pentru ochi și aprovizionarea cu ape termale se făcea prin apeducte, aduse de la Pamukkale, iar pe drum, din fierbinți, deveneau căldicele, de unde comparația Sfântului Ioan din Apocalipsă: descriind starea locuitorilor cetății spune: ,,Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea” (Ap. Sf. Ioan Teologul 3, 15-16).

Printre zidurile groase, gri ale cetății și coloanele suple, albe, rămase în picioare, din vechile construcții, am mers spre ruinele bisericii din secolul al IV-lea la care foarte probabil că se face referire în Apocalipsă; a fost una dintre cele mai mari biserici creștine din Asia, descoperită în urmă cu cinci ani; astăzi are acoperiș de protecție; avea formă de cruce, naosul măsura 29,6 metri x 35.5 metri, pe o suprafață de 915 metri pătraţi era înveșmântată cu fresce, podeaua era acoperită cu mozaic păstrat pe alocuri, de o eleganță și finețe deosebită a culorilor și modelelor; aici s-a ținut Sinodul local din anul 343-381 unde au fost date cele 60 de canoane, păstrat în limba greacă.

De aici, drumul nostru se îndreaptă spre Pamukkale din provincia Denizlî intrat în Patrimoniul UNESCO din 1988, împreună cu orașul antic Hierapolis. Situat de-a lungul râului Menderes, este renumit din antichitate pentru izvoarele calde care formează terase albe prin evaporarea apei. 

Prima oprire a fost la orașul antic Hierapolis. Asia Mică, Anatolia din antichitate, a fost „podul obligatoriu” în drumul popoarelor migratoare, armate, culturi, civilizații între Asia și Europa sudică. Orașul antic a avut în aceste condiții o istorie zbuciumată. Aici se găsesc ruine din perioada elenistică târzie și din perioada creștinismului. Astfel, Hierapolisul s-a întins pe un platou de origine calcaroasă, lung de circa 4000 de metri, cu o lățime de 150 de metri, la 150 metri înălțime, așezat la poalele unei înălțimi muntoase. Se presupune că orașul a fost fondat de către regele Eumenes al II-lea din Pergam în anul 190 înainte de Hristos. Numele orașului antic provine de la Hiera, soția fondatorului Pergamului, Telephos. După cele două secole de dominație a culturii elenistice, din 133 înainte de Hristos, cetatea intră sub dominația romană prin testamentul lăsat de ultimul rege al Pergamului, Attalus al III-lea.

Orașul a fost distrus de un cutremur în anul 17 după Hristos și reconstruit într-o forma extinsă. În primul și al doilea secol, au fost construite băi termale, fântâni, teatre și temple si s-a extins mult Necropola („Orașul Morților"). Toate clădirile au supraviețuit războiului dintre Imperiul Otoman și Imperiul Bizantin, până când orașul a fost complet distrus de un cutremurul în anul 1334.

Creștinismul a apărut pe la anul 40 după Hristos Aici trăia o comunitate întărită de evrei fiind locul unde a propovăduit Sfântul Apostol Filip, unul din cei 12 apostoli ai lui Hristos. El a fost martirizat în anul 80, la 87 de ani, în această cetate, fiind bătut cu pietre și răstignit cu capul în jos. Orașul antic, este amintit în Sfânta Scriptură sub numele de Ierapole în Coloseni 4, 12-13. În secolul IV după Hristos, cetatea devine centru religios important, fiind stăpânit de Imperiul Roman de Răsărit. După eliberarea creș­tinismului, s-a înălțat deasupra mormântului o biserică creștină în plan octogonal.

Intrăm în cetate după ce trecem de porțile securizate și de pe podul de lemn, privim în ambele părți la gloria demult apusă a unei cetăți odinioară înfloritoare: orașul este străbătut de la un capăt la altul în linie dreaptă și paralelă cu versantul de calcar de o stradă placată cu dale de granit; de o parte și de alta erau locuințe luxoase, o biserică bizantină din care au rămas încă stâlpii și arcadele ce susțineau domurile, agora (piața, inima orașelor antice) este în mare parte descoperită, cu 580 metri lățime, 920 metri lungime, înconjurată de coloane ionice, casa apelor, Templul lui Apollo, băile romane, străzile pietruite cu canalizare. 

La poarta de nord a orașului este necropola cu mai mult de 1200 de morminte, cel mai mare cimitir antic al Asiei Mici. Mormintele sunt în formă de casă sau mici temple, cu tunele, camere funerare și bănci, sunt împodobite cu inscripții despre cei îngropați acum 2000 de ani.

Ajungem sus, deasupra „Castelului de Bumbac” așa cum se numesc metaforic terasele de calcar de la Pamukkale, și lăsând în stânga dantelăria albă de calcar ce curge în cascade pe panta în trepte, intrăm la Muzeul din dreapta noastră aflat în incinta băilor romane, ce foloseşte ca spațiu de expunere cele trei încăperi ale băilor romane: caldarium, trepidarium și frigidarium din secolul al II-lea după Hristos. Înființat în 1984, sălile adăpostesc sarcofage și statui, lucrări din piatră, metal, ceramică descoperite la Hierapolis, dar și în zonele dimprejur.

Austeritatea pietrei și asprimea istoriei dispar la pașii următori când, printre palmieri, și arbori înfloriți, pășim într-un loc de legendă numit „Piscina Cleopatrei”, unde zice-se că însăși regina Egiptului, Cleopatra, se îmbăia pentru a-și păstra tinerețea, așa cum sunt sfătuiți și cei care îmbăindu-se acum vor întineri cu 10 ani. Aflat în apropierea teraselor de calcar, înconjurat de verdeață și umbrit de copaci, bazinul cu apă pare un lac de cleștar pe fundul căruia odihnesc coloane frânte ale istoriei, pentru că oriunde privești aici, trecutul și prezentul se împletesc într-o armonie care liniștește sufletul și trupul. 

Am îndrăznit să înfruntăm soarele ce dogorea arzător deasupra capetelor noastre încingând pietrele dimprejur, să urcăm pe drumul larg mai întâi, ce duce spre teatru; apoi pe poteca abia zărită, printre ierburile înalte și aproape îngălbenite de soare, am mers spre mormântul Sfântului Apostol Filip pentru a ne închina celui care a în­creștinat poporul din aceste locuri, l-a întărit în credință și s-a jertfit, ca un ucenic demn, murind de moarte martirică, nu departe de acest loc. Aici a fost construită o biserică cu trei nave, iar mormântul era po­ziționat în partea stângă de la intrare, în naos. Moaștele lui, împreună cu ale Sfântului Apostol Iacob se află în „Biserica Tuturor Sfin­ților” din Roma. 

Martirionul, locul unde a fost ucis este mai sus. Aici, în secolul V s-a înălțat o biserică bizantină cu formă octogonală, în interiorul unui pătrat, aflându-se un cerc cu diametrul de 20 de metri, alcătuită din camere dreptunghiulare care se disting și astăzi printre ruinele rămase. 

Am uitat și de căldură, soarele nu mai era băgat în seamă, nici norii negri care voiau să răcorească un pic pământul încătușat în cuptorul de foc; mormântul arăta firesc ca o casă cu acoperiș tot din piatră, triunghiular din travertin alb gălbui, era săpat în buza abruptă, cu ușa zăbrelită doar ca loc de aducere aminte peste secole că aici a fost locul unde s-a odihnit până la sfârșitul secolului al VI-lea trupul unui sfânt care a urmat cuvintele Mântuitorului „Paharul Meu veţi bea şi cu botezul cu care Eu Mă botez vă veţi boteza”, șezând prin jertfa sa, de-a dreapta Sa în Împărăția lui Dumnezeu. Stăteau de veghe coloane albe, subțiri în naos și în fața altarului cu temelia rotunjită în piatra locului, cu emoție, am dăruit sfântului troparul „De n-am avea pe sfinții tăi rugători”, îmblânzind parcă soarele care se ascundea ușor sub norii grei de furtună.

Am parcurs înapoi drumul pe poteca dintre ierburi și am admirat Teatrul mare ce are în jur de 12.000 de locuri, reconstituit cu mare acuratețe și parcă așteptai în orice moment să-l vezi plin și să freamăte de viață și de strigăte. Ploaia rapidă de vară a stropit doar pietrele și praful înfierbântate de soare și ne-a ușurat un pic drumul de întoarcere, care oricum era răsplătit cu unul dintre cele mai frumoase daruri pe care Dumnezeu le-a dat omului, acest peisaj de basm de la Pamukkale. 

Aflat la 19 kilometri de orașul Denizlî, pe drumul principal spre Aydân, acest loc este unic în lume, locul unde apele minerale bogate în carbonat de calciu au clădit un amfiteatru de travertin alb, vrând parcă să întreacă în frumusețe teatru de piatră pe care mâna omului l-a creat un pic mai sus. Astfel, apele minerale de la Pamukkale își au izvoarele în Muntele Kal Dagi din Anatolia de Vest. Apa țâșnește din adâncuri cu o temperatură de 35 de grade și cade cu putere dăltuind de-a lungul timpului sute de terase minunate de calcar. Putem admira platouri inundate de apa de cleștar, stalactite fragile ca ceara scursă din lumânările albe, terase alternând cu cascade ce cântă în cor, cu siguranță slavă Celui Care le-a creat. Apa este bogată în calciu, sulfat de magneziu, bicarbonat și dioxid de carbon și este benefică pentru cei care suferă de reumatism sau afecțiuni cardiace. Acolo unde acestea s-au depus, albul capătă o tentă gălbuie-negricioasă întrerupând astfel albul strălucitor ca de nea devenind alunecos, în comparație cu partea albă pe care puteai călca liniștit, în siguranță. 

Ochiul parcă nu putea să cuprindă atâta lumină reflectată de albul cutat, frământat de sub picioare, scăldat de o pojghiță subțire de apă, întrerupt deseori, dincolo de linia interzisă, de trepte pe care se scurg țurțuri de calcar sau de adâncituri ca niște scoici uriașe în care se odihnesc ochiuri de apă lăptoasă, tulburată de cei care voiau să se răcorească în vânticelul ce ușor se juca deasupra tuturor. Părea ireal: noi, desculți, fără să alunecăm pe stratul înghețat, în spatele acestui torent de alb, copacii verzi se răsfățau în soare, iar în vale verdele cotropea totul. Soarele era năucitor. Ți se părea că o mână nevăzută a amestecat anotimpurile și nu prea mai ai ce face, doar să te răsfeți în laptele ce curge vijelios de sus în șanțul puțin adânc sau în ochiurile de apă la fel de albe din stânga lui. Și într-adevăr, denumirea localității „Castelul de bumbac” este sugestivă pentru acest spectaculos fenomen de pe deal, care poate fi asemănat cu bumbacul ce crește nestingherit pe câmpurile din jur și putea fi văzut curgând la fel de alb, uscându-se pe terasele caselor. Urmăm cursul apei care curge năvalnic spre vale, iar în dreapta sunt piscine și un lac verzui se deschide sub acest torent de gheață, captând apa termală pentru a fi folosită în hotelurile din zonă. Ne uităm în sus și ne luăm cu greu rămas bun de la acest amfiteatru natural, sculptat în calcarul strălucitor de alb unde răsună din orice parte ai fi susurul apei și bucuria de a fi călcat pe acest loc de vis. 

Istanbul, vechiul Constantinopol

A doua zi ne aștepta la capătul unui lung drum de 610 kilometri, Istanbulul. Am străbătut partea asiatică a Turciei, Podișul Anatoliei trecând prin localitățile Mustafakemalpașa și Bursa, al patrulea oraș ca număr de populație din Turcia, apropiindu-ne de Marea Marmara. Am trecut podul impresionant, lung de trei kilometri ce traversează golful Izmit și nu peste mult timp, intrăm în Istanbul. 

Ghidul nostru ne spune câteva cuvinte despre această metropolă care ne impresionează prin arhitectură, blocurile înalte cu forme care parcă sfidează legile fizicii, ansambluri re­zidențiale care urcă până sus pe coline printre vegetație, cu o arhitectură peisagistică deosebită, începând de pe marginea șoselei, unde pereții verticali de beton laterali sunt îmbrăcați cu flori și iarbă reprezentând obiective turistice din oraș. Cu o populație de peste 18 milioane de locuitori cu orașele satelit, 20 de milioane, megalopolisul se întinde pe circa 5.460 kilometri pătraţi, aflat la 30 metri înălțime față de nivelul mării. 

Pe malul Bosforului, pe partea europeană, în anul 660 înainte de Hristos, coloniștii care veneau din Megara au construit o cetate numită Bizantion după numele conducătorului lor, Byzas. Această cetate este distrusă de Septimiu Sever pentru că l-a sprijinit pe rivalul său, Pescennius Niger.

Cel care a pus bazele ora­șului, Noua Romă ,a fost Constantin cel Mare în 330, dând numele său orașului. În 395, împăratul Teodosie I a împărțit în două imperiul, Imperiul de Apus, atribuit lui Honorius (dezintegrat în mai puțin de 100 de ani din cauza popoarelor migratoare), și partea răsăriteană condusă de Arcadius care a mai dăinuit aproape o mie de ani. Orașul lui Constantin nu cuprindea între zidurile sale și Biserica Chora; cel care a lărgit cetatea incluzând biserica între ziduri a fost Heracles, în 610. Teodosie a III-lea, în anul 450, a construit ziduri noii cetăți necesare pentru apărarea de invaziile avarilor, slavilor, arabilor, perșilor, cetatea rezistând până în 1453, când acel tun fabricat de transilvăneanul Orban, prin ghiulele de 900 de kilograme a străpuns zidurile Constantinopolului. Mai există și varianta porții uitate deschisă de un trădător din cetate. Deși Mehmet Cuceritorul i-a promis că va lăsa intactă cetatea, împăratul Constantin Dragase a refuzat s-o cedeze, apărând-o și a murit împreună cu soldații săi. Și astfel, Mehmed al II-lea a intrat în Sfânta Sofia, punându-și cenușă pe cap, în semn de umilință, transformând-o în moschee. Orașul este numit Istanbul și devine a treia capitală a otomanilor după Bursa și Edirne. După cucerirea Egiptului în 1517, Istanbulul devine califat, devenind centrul comunității musulmane. Orașul a trecut prin perioade de înflorire, dar și de stagnare în timpul secolului al XV-lea, iar către sfârșitul secolului XVII, din cauza incendiilor şi cutremurelor o mare parte din moschei, edificii publice, palate au suferit deprecieri importante. A fost ocupat în 1919 de trupele aliate în timpul primului război mondial. După victoria din războiul de eliberare dus de Atatürk, sultanatul și califatul sunt abrogate și Turcia devine Republică cu capitala la Ankara. Orașul a continuat să se dezvolte fiind astăzi o metropolă gigant, centru comercial, cultural important. 

În perioada Imperiului Roman, Bizantin și Otoman, în acest loc au fost construite palatele împăraților, cele mai mari biserici, moschee și muzee. Dintre șapte coline ale Istanbulului, două se află în peninsula istorică. Pe una din coline este Palatul Topkapî, iar pe cealaltă, Moscheea Albastră. 

Primul loc unde ne-am oprit a fost Moscheea Albastră. Palatul Topkapî, împreună cu alte patru mari obiective turistice se află în Cartierul Sultanahmet, districtul Eminonu: Hipodromul, Moscheea Albastră, Sfânta Sofia și Basilica Cisterna.

Am așteptat pentru intrarea la moschee pe locul unde era Hipodromul, o construcție de origine romană, un stadion ce servea curselor de care, întrecerilor sportive, de circ, de gladiatori, festivităților în onoarea îm­păraților. A fost construit de împăratul roman Septimiu Sever, însă cel care a făcut din el centrul public al orașului său a fost Constantin cel Mare, având o capacitate de peste 100.000 de locuri. A funcționat în perioada romană (203-330 după Hristos), perioada bizantină (330-1453) și otomană (1453-1922). 

Din vechea strălucire de altădată au rămas doar trei monumente, situate pe linia centrală a hipodromului: Obeliscul lui Theodosius, un monolit din granit, ridicat în 1500 înainte de Hristos în fața unui templu din Hierapolis din Egiptul Antic în onoarea faraonului Tutmosis al III-lea; a fost cerut alexandrienilor de împăratul Constantin cel Mare, obiectiv împlinit de Împăratul Theodosius I, abia în 390; are inscripții cu hieroglife pe laturile sale, iar la bază, este împodobit cu basoreliefuri. 

Coloana Șerpuită, formată din trei șerpi împletiți, aflată inițial în Templul lui Apollo din Delphi, împăratul Constantin propunându-și să aducă monumente din diverse zone ale imperiului; coloana este din metal provenit din topirea armelor și a altor obiecte de metal luate ca pradă de război în lupta împotriva perșilor când regatele s-au unit pentru a dobândi victoria; în vârful coloanei, un potir de aur este susținut de cele trei capete de șerpi împletiți; pe corpurile lor sunt înscrise numele celor 31 de orașe-state grecești aliate în timpul războiului; astăzi din coloană se mai păstrează doar o parte, inițial având înălțimea de opt metri.

Coloana lui Constantin Porphyrogenetul sau Coloana zidită, este 3,2 metri, ridicată aici în 970, de origine necunoscută; fusese acoperită inițial cu plăcuțe de bronz care au fost duse de cruciați la Veneția în 1204 când au prădat orașul. 

Cu cupola verde cu marginile sculptate, sprijinită pe șase arcade ce au ca susținere opt stâlpi cilindrici de marmură neagră, Fântâna Germană a fost construită în 1898 ca un dar din partea kaiserului Wilhelm al II-lea către sultanul Abdul Hamit al II-lea la împlinirea a 25 de ani de domnie. Bolta cupolei este îmbrăcată în mozaic auriu. Astăzi doar cele patru monumente dau mărturie despre măreția acestui hipodrom; piața acoperită cu piatră cubică este umbrită de pomi și are spații verzi care dau prospețime și tinerețe acestui loc.

Moscheea Albastră

Am așteptat cu nerăbdare să vedem Moscheea Albastră aflată în stânga hipodromului, aproape în dreptul Coloanei egiptene; este așezată într-o curte dreptunghiulară cu 62 metri lungime și 57 metri lățime, cu opt porți dintre care trei se deschid către piață; curtea este pavată cu marmură albă; am intrat înăuntru  pe portalul solid în curtea interioară înconjurată de o arcadă cu boltă continuă, sprijinită pe 26 de coloane legate între ele cu arcuri circulare ca niște coridoare solide de piatră, purtând deasupra cupolele Atriului, un zid de cetate cu ferestre zăvorâte și stâlpi în loc de crenelurile de deasupra. Dincolo de Artium, în față, se ridică maiestoasă această fortă­reață a islamismului care străpunge cerul cu acele ascuțite ale celor şase minarete cu 64 metri înălțime. În centrul Atriului se află Fântâna de spălare rituală. O mulțime de cupole mărunte, ca niște scoici rotunde de sidef de pe zidurile Artiului, sprijinite pe coloane cu jocuri de arcuri deasupra, stau nemișcate, lipite de acoperiș pentru a nu rivaliza cu cupola centrală ce răsare după o cascadă de cupole și semicupole prevăzute cu ferestre alungite. Moscheea „Sultan Ahmet I Camii”, cunoscută sub numele de Moscheea Albastră, de la faianța albastră, verde și turcoaz cu care este placată într-un joc de forme armonios și delicat de pomi, flori, viță de vie, motive abstracte. Moscheea se întinde de-a lungul Pieței Sultanahmet, cu fața spre Sfânta Sofia. Este impunătoare cu zidurile interioare placate cu ceramică de Iznik, construită între 1609-1616 de către arhitectul Mehmet Aga, student al marelui arhitect Sinan. Moscheea, cu 260 de ferestre cu vitralii, este grandioasă, adăpostește un centru social complet ce cuprinde o școală religioasă unde copiii învață Coranul, un spital, loc pentru odihnă, bucătării. Pentru a justifica prezenta celor şase minarete, pe care trebuie să le aibă doar moscheea Profetului de la Mecca, Mehmet a invocat o neînțelegere cu arhitectul căruia i-a cerut să facă minaretele din aur (altîn), iar el a înțeles cifra şase (altî), donând un minaret la Mecca pentru a echilibra situația.

Ne descălțăm înainte de a intra pe covorul roșu cu motive alb albastre pe care fiecare musulman își are locul lui de rugăciune, intrăm în partea rezervată turiștilor și suntem impresionați de lumina ce pătrunde nu doar prin ochiurile sutelor de ferestre dar și din becurile și neoanele așezate în cerc sau în lungime la toate înălțimile. O pădure de stâlpi albi sporind în eleganță prin dreptunghiurile duble săpate în ei susțin această uriașă construcție și împreună cu balcoanele alungite sculptate, dăltuite în piatră dau eleganță și suplețe acestui spațiu imens, sporind armonia a tot ceea ce domnește în interior.

Palatul Topkapî

De aici ne-am îndreptat spre altă minune a acestei Piețe, Palatul Topkapî (poarta cu turnuri) care ne întâmpină cu poarta sa austeră decupată în zidul gros și înalt de cărămidă. Palatul a fost construit între 1460-1478 în timpul domniei lui Mehmed al II-lea Cuceritorul, servind 400 de ani ca centru de administrare al Imperiului Otoman, fiind prima reședință a celor 22 de sultani otomani și pentru familiile lor; din 1853, în timpul sultanului Abdulmecid, reședința s-a mutat în Palatul Dolmabahce de lângă Bosfor. Fiecare sultan a modificat clădirea după nevoi și secolele de-a rândul a fost extinsă, adăugându-se noi construcții, cu precădere în timpul lui Suleiman Magnificul; a fost transformat în muzeu după căderea Imperiului Otoman și crearea Republicii Turcia în anul 1923. Amplasat într-un loc pitoresc, străjuit în stânga de Parcul Gulhane și în dreapta de Marea Marmara și Cornul de Aur, palatul cu o suprafață de 700.000 de metri pătrați, este ca o cetate, înconjurat de circa patru kilometri de ziduri înalte, fortificate de 28 de turnuri; doar zidul dinspre mare a fost construit de bizantini. 

Cele patru curți cuprinse între ziduri sunt despărțite de porți cu nume sugestive, fiecare având un rol diferit, clădirile fiind așezate de o parte și de alta a aleilor principale. 

Prima curte este numită „Curtea ienicerilor”, iar poarta de intrare se numește „Poarta Imperială” construită în 1478. În dreapta, înainte de intrare pe sub ea, se află o fântână splendidă, ridicată de Ahmed al II-lea în 1728. Dincolo de poartă, în stânga ne întâmpină cu zidurile vechi de cărămidă roșiatică a Bisericii „Sfânta Irina” (368), cea mai veche biserică bizantină din Istanbul care nu a fost transformată în moschee, folosită ca depozit de armament al palatului. Cupola ei rotundă care stră­juiește trupul sub formă de cruce al bisericii vorbește de pacea sufletească căreia îi este dedicată această biserică, unul din atributele lui Dumnezeu; bisericile bizantine nu erau pictate ca și aceasta și aveau doar o cruce de aur în altar, nu au iconostas; forma ei frumoasă cu altarul inundat de lumina ce pătrunde prin ferestrele așezate în semicerc, stâlpii rotunzi și subțiri ai absidelor laterale ne îndeamnă la rugăciune și la pace. În prima curte era paza și apărarea palatului. 

A doua curte se întinde dincolo de Poarta Salutului, ridicată în 1468, cu cele două turnuri emblematice, care dau numele palatului. Această curte numită „Piața divanului” sau a justiției, construită în 1465, a fost finalizată în 1529 de Suleiman Magnificul. Aici se aflau Sala Divanului sau a Consiliului (se discutau chestiuni de stat și se luau hotărâri judecătorești, Turnul Justiției construit de Mehmet al II-lea Cuceritorul și renovat de Soliman Magnificul, de unde sultanul privea orașul, trezoreria exterioară unde de astăzi este muzeul de arme și armurerie, bucătăriile în dreapta, azi muzeu, al doilea din lume de vase din porțelan japonez, clădirea servitorilor, grajdurile imperiale, poarta de intrare în harem (Poarta Trăsurilor). Noi am vizitat: Sala armelor unde am privit cu respect sabia lui Ștefan cel Mare și am văzut stindardele de luptă ale vizirilor cu cozile de cal împletite în vârf, armuri, săbii, săgeți, turnuri; Sala divanului, în stânga, era frumos decorată cu faianță și cu ornamentații turcești, cu scriere arabă aurită, cu camera cu fereastră acoperită cu perdea și grilaj aurit de la care sultanul urmărea ședințele, sala ceasurilor cu forme din cele mai diverse, din material diferite.

Am intrat apoi în Harem, extins până la poarta interioară a celei de-a treia curți. Construcția a fost începută în 1578 și s-a derulat până în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Ea se întinde de la latura stângă a celei de-a doua curți accesată prin Poarta Fericirii. Arhitectura, decora­țiunile sunt diferite pentru că fiecare sultan a făcut noi adăugiri. Haremul are 400 de camere și este o bijuterie arhitectonică datorită mozaicurilor și ceramicii de Iznik, îmbinate în forme deosebite cu decorațiuni de lemn prețios, cu șeminee deosebite, porți, obloane, oglinzi în stil otoman. Labirintul de coridoare înguste, întrerupte de camere mai spațioase era zona interzisă bărbaților și aici locuiau concubinele sultanului, al căror număr varia de la 300 la 800. Odată intrate în palat, erau educate de către îngrijitoarele haremului și de către eunuci, singurii bărbați în afară de sultan ce aveau acces în harem, aceștia ocupându-se cu paza slujnicelor. Aici erau dormitoarele femeilor, ale eunucilor și ale îngrijitoarelor, iar în apropiere de harem se afla camera sultanului. 

În Curtea a treia, dincolo de Poarta Fericirii, este Palatul Interior care cuprinde majoritatea clădirilor destinate sultanului; am intrat în sala audiențelor, primirii ambasadorilor care aduceau daruri sultanului. 

Următoarea oprire a fost la Muzeul relicvelor sacre ale Islamului unde sunt expuse sabia, mantia, urma piciorului și fire din barba profetului Mahomed, toiagul lui Moise, sabia lui David și o bucată din mâna dreaptă a Sfântului Ioan Botezătorul, introdusă într-un antebraț de aur. 

Curtea a patra constă din Grădina Lalelelor și Terasa Imperiala (sau Terasa din Marmură). Terasa de Marmură, a fost extinsa în direcția Cornului de Aur, cu adăugarea noilor pavilioane în prima jumătate a secolului al XVII-lea sub sultanul Murat IV (1623-1640) și sultanul Ibrahim (1640-1648): aceste pavilioane erau un fel de biblioteci și locuri de recreere pentru sultan şi diverși diplomați. Sofa-i Hümayün era dedicată sultanului în funcție, sultanei mamă sau concubinelor favorite și unde aveau acces doar servitorii considerați foarte credincioși este ultima. Aici este și Turnul Lala unde aveau sediul medicii și farmaciștii familiei sultanului și unde se preparau parfumuri și pomezi doar pentru ei (palatul a avut cinci mici spitale, două farmacii, una în prima curte și una aici, plus încă o farmacie în harem. În această curte până în secolul XVII a fost doar Terasa Imperială sau Terasa de Marmură unde sultanul se delecta privind apele mării Marmara. Sultanii secolului XVII au construit aici pe rând mai multe pavilioane, cu diferite ocazii. Pavilionul Circumciziei a fost ridicat în secolul XVIII pentru ceremonia de circumcizie a prinților, festivități care durau 15 zile.