Pelerinajul - calea inimii către Dumnezeu, sub ocrotirea sfinților

Există drumuri pe care omul le străbate pentru a ajunge într-un loc și există drumuri pe care le începe pentru a se regăsi pe sine. Pelerinajul creștin le cuprinde pe amândouă, fiindcă pașii îndreptați spre un loc sfânt devin, atunci când sunt însoțiți de credință și rugăciune, pași către Dumnezeu. Pelerinul nu pleacă doar dintr-un spațiu geografic, ci și din propriile neliniști, din grijile care îi împovărează sufletul și din întrebările la care viața de fiecare zi nu îi oferă întotdeauna răspuns. El pornește cu speranţa că, apropiindu-se de cele sfinte, își va putea regăsi pacea inimii, puterea de-a merge mai departe și încrederea că nu este niciodată singur în încercările sale.

În viața Bisericii, pelerinajul nu este o simplă deplasare către un loc și nici o experiență spirituală redusă la emoția unui moment. El este o mărturisire a credinței, o căutare a prezenței lui Dumnezeu și o formă de rugăciune trăită cu întreaga ființă. Osteneala drumului, răbdarea în așteptare, participarea la sfintele slujbe și întâlnirea cu ceilalți pelerini alcătuiesc împreună o experiență, care îl desprinde pe om, măcar pentru o vreme, de ritmul grăbit al lumii și îl cheamă să redescopere lucrurile esențiale. Astăzi, când totul pare să se măsoare prin viteză, eficiență și rezultate imediate, pelerinajul ne învață răbdarea, smerenia și bucuria întâlnirii cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi.

Pelerinul nu caută doar un loc, ci o întâlnire. El vine înaintea lui Dumnezeu cu ceea ce este și cu ceea ce poartă în suflet: bucurii, suferințe, mulțumiri, lacrimi, dorințe și neputințe. Uneori, rugăciunea sa este alcătuită din multe cuvinte; alteori, se reduce la o suspinare, la o lumânare aprinsă ori la o tăcere în care inima spune mai mult decât ar putea exprima graiul. În fața sfintelor moaște, în bisericile și mănăstirile în care s-au rugat generații de credincioși, omul înțelege că istoria Bisericii nu este doar o succesiune de evenimente trecute, ci o realitate vie, în care sfințenia lui Dumnezeu continuă să rodească în oameni. Sfinții nu sunt despărțiți de Biserică prin moarte, ci sunt vii în Hristos, Cel care a biruit moartea și a deschis oamenilor calea vieții veșnice. Ei sunt mădulare vii ale Trupului tainic al lui Hristos și mărturii ale lucrării harului dumnezeiesc în viața omului. De aceea, cinstirea lor nu diminuează cu nimic slava datorată lui Dumnezeu, ci Îl mărturisește pe El ca izvor al sfințeniei și al tuturor darurilor. Nu ne închinăm sfinților ca unor dumnezei, ci îi cinstim ca prieteni ai lui Dumnezeu, ca mărturisitori ai Evangheliei și ca oameni în care iubirea lui Hristos a biruit păcatul, frica și moartea.

Prin viața lor, sfinții ne arată că sfințenia nu este un ideal inaccesibil și nici un privilegiu rezervat unei lumi îndepărtate de preocupările omenești. Ea se naște din întâlnirea dintre harul lui Dumnezeu și libertatea omului, din rugăciune, pocăință, iubire jertfelnică și statornicie în credință. Unii L-au mărturisit pe Hristos prin mucenicie, alții prin nevoința monahală, prin slujirea aproapelui, prin răbdarea suferinței sau prin fidelitatea față de adevărul Evangheliei. Viețile lor, atât de diferite în împrejurările istorice și în felul în care au fost trăite, sunt unite de aceeași lumină: iubirea lui Dumnezeu făcută lucrătoare în viața oamenilor.

Câți pelerini nu se apropie de sfintele moaște purtând în inimă suferința unei boli, neliniștea pentru un copil, durerea pierderii unei persoane dragi ori povara unei încercări pe care nu mai știu cum să o poarte? Câți nu rostesc, cu glas stins sau cu lacrimi, rugăciunea pentru pacea familiei, pentru vindecare, pentru izbăvirea dintr-un necaz sau pentru iertarea păcatelor? În asemenea momente suntem încredinţaţi că Dumnezeu nu ne părăsește, că nici o lacrimă adusă înaintea Lui cu smerenie nu este lipsită de însemnătate și că în comuniunea sfinților omul găsește sprijin pentru a traversa chiar și cele mai întunecate văi ale vieții.

Pelerinajul autentic nu se încheie atunci când pelerinul se întoarce acasă. El continuă în felul în care omul își trăiește viața în continuare. Dacă s-a rugat pentru pace, este chemat să devină el însuși făcător de pace; dacă a cerut iertare, trebuie să învețe să ierte; dacă s-a rugat pentru cei bolnavi și singuri, este chemat să le fie aproape; dacă a cerut ajutorul sfinților, este dator să privească mai atent la mărturia vieții lor. Căci, dincolo de distanțele străbătute și de ostenelile îndurate, adevăratul pelerinaj este calea inimii către Dumnezeu, sub ocrotirea sfinților, în lumina iubirii lui Hristos.