Pelerini clujeni la mănăstiri din Harghita şi Mureş
Credincioși din Parohia „Nașterea Domnului” din Cluj-Napoca, unde este paroh Nicolae Buda, au continuat seria de pelerinaje în cadrul „Anului omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi al pictorilor bisericeşti” şi „Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului” în Patriarhia Română. De data aceasta au vizitat şi s-au închinat în locaşe de cult din judeţele Harghita şi Mureş.
Pelerinii însoțiți de părintele Ciprian Taloș, de la Biserica „Naşterea Domnului” din Cluj-Napoca, au pornit spre izvoarele Mureșului, în inima Munților Hășmașu Mare. Pe drumul care taie aproape transversal Câmpia Transilvaniei, ne îndreptăm spre Reghin. Străbatem câmpia cu relief vălurit, plină de viață, veselă, sub lumina blândă. Oameni harnici au parcelat și au înnobilat pământul, înveșmântându-l în verdele nobil al grâului și a altor culturi de primăvară. Termenul de „câmpie” a fost folosit de locuitorii de pe Bârgaie sau din Apuseni care coborau aici după grâne, la schimb cu produsele specifice zonei lor de locuire. Începând de la Reghin, ne însoțesc, în dreapta șoselei, șerpuitoare, apele Mureșului, umbrite de sălcii sfioase. Drumul șerpuiește printre Munții Călimani și Gurghiu, tăiați vitejește de Mureș ce trece victorios prin Defileul Deda-Toplița. Privirile noastre sunt copleșite de verdele pădurilor tăcute care, valuri-valuri, ne însoțesc în față, în dreapta și în stânga șoselei, alături de apele cenușii.
Mănăstirea „Sfântul Ilie” din Topliţa
Pe un tăpșan larg, încadrată de arbori se află Mănăstirea „Sfântul Ilie” de la Toplița, ctitorie a Patriarhului României, Miron Cristea. Poarta monumentală, în stil maramureșan care adăposteşte clopotnița, este deschisă larg. Pe ea, sunt sculptate în lemnul de stejar medalioane ale voievozilor, ctitori de biserici, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu, alături de Decebal și Traian.
Istoria acestei mănăstiri se scrie în aceste locuri începând din anul 1910: în grădina casei părintești a ctitorului este adusă biserica de lemn din satul Stânceni, pe care o descoperim la capătul aleii cu brazi. Ca un veteran, poartă căciula din „solzi de șindrilă”, îndesată pe fruntea întunecată, înnegrită de timp. Mănăstirea a fost inaugurată în anul 1928, la trei ani după înscăunarea patriarhului Miron Cristea și de atunci, viața sfântului locaș se deapănă cu multă rugăciune și muncă. În timpul verii, grădina este plină de trandafiri, cerceluși, mușcate, petunii, gălbenele, crăițe și arbuști mediteraneeni, cu covorul tricolor de flori din spatele bisericuței. Acum, ne încântă privirile tăpșanul verde cu păpădii, cu rondouri pe care odihnesc trandafirii pregătiți de rodire și ghivecele cu leandri.
Verdele este întrerupt doar de aleile care ne conduc la clădirile așezământului monahal: în stânga bisericuței, arhondaricul, apoi pangarul și trapeza; în dreapta se află paraclisul „Izvorul Tămăduirii”, biserica nouă, aflată între muzeu, stăreția și chiliile, construite pe parcursul a zece ani (1984-1994).
Intrăm să ne închinăm în paraclis, trecând pe sub turnul înalt de deasupra pridvorului de la intrare: înăuntru, candelabrul răspândea o lumină dulce, descoperind iconostasul din lemn pictat pe un fond albastru, de un monah din mănăstire, registrele mari de icoane cu chipuri îngerești. Bolțile de deasupra absidelor, pronaosului, naosului, și altarului, formează semicercuri care se adună ca petalele unei flori în jurul icoanei Pantocratorului de pe cupola centrală.
Ne închinăm la micuța icoană „Dulcea sărutare”, aflată în fața Icoanei Maicii Domnului de pe baldachinul din stânga ușilor împărătești, cea care a fost sfințită cu apă din Iordan de către Patriarhul Miron Cristea și ținută o noapte pe Sfântul Mormânt de la Ierusalim. Bisericuța din lemn de molid, ridicată în 1847, a fost declarată monument istoric. Între cele două sfinte locașuri, se află bustul patriarhului Miron Cristea.
Urcăm scările de lemn, iar în spațiul micuț din interior regăsim pacea bisericuțelor țărănești: pe fondul întunecat, strălucesc aureolele Mântuitorului, ale Maicii Domnului și ale sfinților. Pictura veche se mai păstrează doar pe arcada bolții altarului dinspre naos, cea deteriorată a fost refăcută și cea distrusă a fost înlocuită cu o pictură nouă, pe pânză, în tempera cu ou, după modelul celei originale.
Iconostasul actual este confecționat în Germania din lemn de tei aurit, de către George Ressu, cel original aflându-se în muzeul mănăstirii.
În pronaos, stă tabloul votiv al ctitorilor, Miron, George și Domnița, sub penelul renumitului pictor bisericesc Dumitru Belizarie. „Clăditu-s-a această sfântă bisericuță împreună cu casa și clopotnița și de I.P.S Sa Miron Cristea, Întâiul Patriarh al României Reîntregite, întru vecinica pomenire a iubiților săi părinți, George și Domnița, așezați ctitori ai acestui sfânt locaș” arată hrisovul. Ei odihnesc în cripta de sub bisericuță, având în pronaos, lespedea de mormânt.
Tot aici, ne închinăm la Icoana Maicii Domnului cu pruncul pictată de Dumitru Belizarie, dusă și ea la Sfântul Mormânt și sfințită cu apa din Iordan. Este ferecată în argint și străjuită de două sfeșnice aurite din lemn de tisa, de pe vremea domniei lui Matei Basarab, dăruite mănăstirii de patriarh.
Citim cuvintele ctitorului, așezate la intrarea în bisericuță: „Oameni buni, în val-vârtejul grijilor pentru trebuințele vieții, opriți-vă și-n fața acestui sfânt locaș - intrați barem pentru o clipă în bisericuță și ascultați slujba cuvioșilor călugări, cari zilnic se roagă pentru binele și sănătatea voastră, pentru mângâierea și mântuirea sufletelor voastre. Cum își stâmpără corbul setea la izvor de apă curată, așa veți găsi și voi aici o oază de verdeață și putere sufletească, un izvor răcoritor de dumnezeiești poveți în pustiul necazurilor din viață”.
Mănăstirea de la Izvorul Mureşului
Pornim apoi în creierul munților, de unde își adună apele Mureșul, spre izvoare. Traversăm Depresiunea Giurgeului, polul frigului, cu inversiuni de temperatură din cauza cărora urcă pe culmi foioasele și se așază la vale bradul. Părăsim orașul Gheorgheni și printre brazii care cresc din buza șoselei, ne îndreptăm spre Izvorul Mureșului, acolo unde știm că ne așteaptă o frumoasă mănăstire, loc de poveste, de rugăciune și de har.
Această localitate montană este cunoscută ca stațiune recreativă pentru tineret, așezată la poalele Hășmașului Mare. Ne oprim la poarta mănăstirii, sculptată în lemn și intrăm pe sub turnul clopotniței străjuit de gardul de piatră care împrejmuiește ansamblul monahal așezat într-o poiană întinsă, la poale de munte.
Pe alei pietruite ajungem la biserica albă care constrastează cu acoperișul negru ce înalță o turlă conică. Din pridvorul sprijinit pe cele patru coloane, unde ne întâmpină deja registre de pictură, pășim înăuntru: ne învăluie căldura ce emană din tonurile pastelate ale icoanelor, din lemnul delicat sculptat și lăcuit. Același fond albastru delicat cu stele ce poartă pulbere aurie înconjoară pictura bizantină pictată în frescă de Liviu Dumbravă. Iconostasul, sculpat din lemn de păr, dezvăluie doar ușile împărătești și icoanele hramului. Ușile diaconești sunt așezate ușor înclinate spre interiorul altarului, delicat ascunse. Icoanele de pe iconostas au gingășia izvorâtă din mâna maicior de aici care le-au pictat. Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop şi Mitropolit Ioan al Banatului, la înscăunarea sa ca episcop al Covasnei şi Harghitei, a găsit în Episcopie, doar două mănăstiri, cele din Toplița, astfel că din 1996 când s-a pus piatra de temelie și până în 2000, când a avut loc sfințirea, s-a ridicat mănăstirea, cu foișorul din stânga bisericii, stăreția și chiliile, unde fiecare metru este împodobit cu fresce.
Mergând pe lângă aleile îngrijite, dincolo de zidul de piatră ce delimitează spațiul bisericii, se află casele pentru pelerini și gospodăria anexă care cuprinde și atelierele de pictură, tricotaje, croitorie, sculptură, tâmplărie, unde maicile lucrează.
La Praid şi la Mănăstirea Recea
Plecăm din nou la drum, străbatem Munții Gurghiului, unde drumul serpuiește îngust prin pădurea de brad și uneori, în deschiderile mai largi, pe culmi. Trecem prin Pasul Bucin și coborâm spre Sovata, având ca obiectiv Mina Praid.
Primele exploatări s-au făcut pe vremea romanilor, însă mina Praid a fost atestată documentar din 1200. Exploatarea subterană intensivă se face din 1762, în mina Iosif, cu formă de clopot. Aici este o bază de tratament cu locuri de agrement, cu spații de recreere, cu locuri de joacă pentru copii, capelă pentru rugăciune, muzeu, internet cafe, restaurant. Am coborât 250 de trepte abrupte și descoperim cel mai mare corp de sare gemă din țară. Sălile uriașe sunt luminate ca ziua, scoțând la iveală patul de sare de jos, lucios ca oglinda gheții, precum și tavanul înalt și pereții. În locul alocat bisericii, ne închinăm la icoana de pe tetrapod și, din adâncul muntelui de sare, răsună din piepturile noastre spre cer cântarea „Hristos a înviat!”.
Pornim spre casă, cu o oprire la Mănăstirea Recea, aproape de Târgu Mureș, înființată în 1991, în timpul păstoririi ca episcop al Alba Iuliei, a Înaltpreasfinţului Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei, al Clujului, Maramureşului şi Sălajului.
De la intrarea pe poartă, aleea pavată ne conduce la biserică, apoi spre chilii și muzeul aflat în stânga bisericii. Drumul continuă spre cimitirul mănăstirii unde odihnește părintele Ioan Iovan. Biserica cea mare, ridicată între 1995-2003, închinată Nașterii Maicii Domnului, are trei turle ascuţite, îmbrăcată în mozaic. La strană se roagă tăcut o maică. Biserica ne primeşte cântarea şi rugăciunea.
Ne întoarcem la casele noastre de la mănăstirile care ne-au ridicat mintea şi sufletul spre cele înalte, aducându-ne aminte de cântarea Sfintei Liturghii care ne îndeamnă ca „Toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm!”.