Pelerini clujeni pe urmele Mântuitorului, în Țara Sfântă

Credincioși din parohia clujeană „Nașterea Domnului”, unde este paroh Nicolae Buda, au făcut un pelerinaj intitulat „Pe urmele Mântuitorului în Țara Sfântă”, organizat de Centrul de pelerinaje „Renașterea”. Pelerinii au fost însoţiţi de părintele Ciprian Taloş, de la biserica clujeană.

Am plecat din Cluj sub perdeaua rece a nopții și, după trei ore de zbor, am descoperit pământul pietros al Israelului, scăldat în soarele cald al dimineții, ieșind proaspăt din apele albastre, transparente ale Mediteranei. În Tel Aviv, pe Aeroportul Ben Gurion, ne-a întâmpinat ghidul nostru, Gheorghe Tsvi care, timp de patru zile avea să ne poarte pe aceste „pămînturi ale făgăduinței”, cu istorie zbuciumată, unde s-a propovăduit Evanghelia iubirii și a jertfei. Autocarul ne-a purtat mai întâi spre Ierusalim. Prima oprire a fost la Biserica din Lida, oraș antic, patria Sfântului Gheorghe unde se află mormântul său din marmură, într-o capelă subterană peste care s-a zidit sfântul locaș. În dreapta altarului, se află lanțurile cu care a fost martirizat Sfântul.

La Ierusalim, ajungem la Muntele Măslinilor, locul în care Hristos a petrecut cea mai mare vreme împreună cu ucenicii săi pentru a ne înălța și noi sufletele spre cerul încărcat de atâta rugăciune, ca și pământul pe care călcăm. Din tumultul străzilor, ne trezim într-o grădină de măslini, iar poteca șerpuitoare ne poartă pașii, împreună cu ai Mântuitorului spre locul Înălțării Sale la cer. Aici, se află Capela Înălțării Domnului. Potrivit tradiției, acesta este locul de pe care Mântuitorul Hristos S-a înălțat la cer, unde se păstrează încă o piatră imprimată cu urma piciorului lui Hristos.

Zărim printre măslini, în urcușul nostru, turnul clopotniță, înalt de 65 de metri al Mănăstirii ortodoxă ruse Eleon cu Biserica cu hramul „Înălțarea Domnului”.

În dreapta acesteia, înconjurată cu un grilaj, o candelă aprinsă veghează mereu piatra care păstrează urma piciorului Maicii Domnului când îl privea pe Fiul ei înălțându-se la cer. Intrăm, mai întâi, în paraclisul micuț, cu pereți gălbui, cu icoane frumoase închinate Maicii Domnului și Sfântului Ioan Botezătorul, paraclis care păstrează fragmente din pardoseala cu mozaicuri seculare, unde, o adâncitură ne indică locul sfânt al Aflării Capului Sfântului Ioan. Ca o minune, ni se deschide Biserica mare a Înălțării Domnului. Înveșmân­tată în alb, cu iconostasul aurit, fără registrele de icoane obiș­nuite, rotunjit deasupra ușilor împărătești și diaconești, pe cupola pe care veghează, de obicei, Pantocratorul, aici este pictat Mântuitorul înălțându-Se la cer, înconjurat de lumină și de slavă. Nu departe de aici, se află o biserică impresionantă, care apar­ține ordinului carmeliților, denumită „Pater Noster” pe locul în care Iisus i-a învățat pe ucenici „Tatăl nostru”, construită pe o peșteră în secolul al IV-lea de Împăratul Constantin. Peste tot, pe ziduri, pe coridoare și în biserică găsim inscripționată rugăciunea domnească într-o multitudine de limbi; aproape de altar, în partea dreaptă, găsim rugăciunea în limba română.

Cetatea veche a Ierusalimului

Încet, îngândurați, coborâm pe drumul asfaltat, mărginit acum de ziduri. Mai jos, pietrele de mormânt devin stăpâne, formând un imens cimitir vechi iudaic de blocuri de piatră, încadrate de verdele ierbii, în Valea lui Iosafat care desparte Muntele Măslinilor de Cetatea veche a Ierusalimului. Potrivit tradiției locului, Soliman Magnificul a zidit poarta cu piatră, ca nimeni să nu treacă pe acolo, doar în ziua Celei de a doua veniri, se va deschide iarăşi, pentru a trece prin ea Dumnezeul Slavei.

Ne continuăm drumul și intrăm, printre măslini și alți arbuști, în grădina liniștită a Bisericii Dominis Flevit, cu cupola aurită, sub formă de lacrimă, locul în care Domnul a plâns pentru Ierusalim. Soarele cădea spre apus. Ne-am așezat pe băncuțe, după ce am ascultat cuvântul Evangheliei, iar în fața noastră, se dezvăluia Orașul Păcii, dincolo de zidul vechi cu Poarta de Aur, locul prin care Învăţătorul intra triumfător, în oraş, cu puţine zile înainte de Sfânta Sa Pătimire.

Intrăm și ne rugăm în biserica austeră, proiectată de arhitectul Antonio Barluzzi, pentru ordinul monahal franciscan, între anii 1953-1955. Coborâm, pe drumul șerpuind printre ziduri, având Ierusalimul în față; în stânga, pe o poartă de metal, intrăm în Grădina Ghetsimani. Cu sfială călcăm pe locul în care Domnul s-a rugat, a plâns, i-a învățat și i-a îmbărbătat pe ucenici, apoi a fost trădat și prins.

Pe aleea pietruită, pe lângă măslinii seculari, ne îndreptăm spre Biserica Națiunilor. A fost construită la iniţiativa călugărilor franciscani, între 1919 şi 1924 (arhitect, Antonio Barluzzi), cu contribuția a 12 state, având 12 cupole, pe fiecare fiind scris numele țării respective. Pășim în semiobscuritatea bisericii, unde doar două - trei candele ard, poate pentru a ne aminti ca aici, Lumina Lumii (Hristos) a fost pusă sub obroc, prin trădare. Ridicată pe locul de rugăciune dinaintea morții lui Iisus, în fața altarului se află și astăzi piatra pe care Iisus a primit sărutul lui Iuda. Plecăm de aici și ajungem în fața Bisericii Mormântului Maicii Domnului, semi-îngropată în pământ, în formă de cruce. Intrăm în biserică și coborâm mai multe trepte până jos, unde se află mormântul Maicii Domnului. Ne așteaptă părintele Antonie care ne îndrumă spre Mormântul Măicuţei Sfinte sfredelit în piatră, între naos şi Altar care păstrează încă urma sfântului ei trup. În spatele Mormântului Maicii Domnului, ne închinăm la icoana Maicii Domnului Ierusalimitissa. Pornim spre Biserica Catolică „Adormirea Maicii Domnului”, cunoscută sub numele Hagia Sion, construită de benedictinii germani în anul 1906, cu acoperiș conic și clopotnița cilindrică, vizibilă de la distanță; ea marchează locul unde Fecioara Maria a adormit. Intrăm în biserica impresionantă ca mărime, având pe margini o mulțime de altare și capele frumos împodobite. Coborâm în cripta bisericii, unde, o sculpură de fildeș și de abanos o reprezintă pe Maica Domnului adormită.

La Betleem, locul Nașterii lui Iisus

Prima zi se încheie aici. Pornim spre Betleem, pentru cazare. A doua zi dimineața ajungem în Piața Ieslei, dominată de Biserica Nașterii Domnului, cu ziduri vechi, măcinate de vreme, acum în renovare. Ridicată deasupra Peșterii unde S-a născut Hristos, impresionează prin faptul că aici, oricând, trăiești acel „azi” al Nașterii Mântuitorului cu aceeași emoție: intrăm pe poarta scundă de 1,38 metri, stavilă odinioară celor care ar fi pângărit biserica intrând călare. Înaintăm sub mulțimea candelelor și ne închinăm la icoana Maicii Domnului Betleemița, din care, Maica Domnului, ne surâde cu blân­dețe, pe chipul ei citindu-se doar bucuria de maică, neumbrită de temeri și neliniști.

Coborâm la stânga, unde este peștera; în partea de est este o firidă rotundă în centrul căreia se află o stea mare de argint cu 14 colțuri care arată locul Nașterii lui Iisus; îngenunchem cu evlavie și apoi ne închinăm la Sfânta Iesle, tăiată în piatră și acoperită cu brâie de marmură. Gândul zboară fără să-l putem opri acasă, la biserica noastră mult mai tânără, sora acesteia, închinată tot „Nașterii Domnului”, acolo unde, din 1994, zilnic, se săvârșește Sfânta Liturghie, întru slava lui Dumnezeu și spre bucuria Maicii Sfinte.

Nu departe de Biserica Naș­terii Domnului, ajungem la Biserica romano-catolică „Sfânta Ecaterina”, construită peste peș­terile de sub biserică. Aici se află „Capela Inocenților”, a pruncilor omorâți de Irod cel Mare; intrăm în locul unde se află mormântul Fericitului Ieronim.

Pornim mai departe și, la numai 300 de metri de Biserica „Nașterii Domnului”, se află o biserică mică „Grota Laptelui". Ne închinăm la icoana Maicii Domnului care alăptează: loc unde s-a oprit familia sfântă cu Pruncul în răstimpul dintre Naștere și Fuga în Egipt.

Pe Calea Crucii spre locul Învierii

Ne îndreptăm din nou spre Ierusalim unde continuăm pelerinajul nostru. Lipită de Biserica Hagia Sion este o clădire mai mică unde urcăm spre Foișorul de Sus, locul Cinei celei de Taină; aici este locul instituirii Sfintei Euharistii, arătării Domnului după Înviere lui Toma, și al Cinzecimii. La parter, se află Mormântul lui David.

Dacă am fost cu Domnul pe Muntele Măslinilor, apoi am coborât cu El în Grădina Ghetsimani, acum îl urmăm tăcuți pe Drumul Crucii. Ne adunăm în fața Porții Sfântul Ștefan, unde trăim scoaterea din Cetate a Sfântului Ștefan pentru a fi omorât cu pietre. Ne reculegem și pornim pe Calea Crucii, un drum altfel decât ni l-am imaginat, impresionant pentru că, deși aruncați în tumultul vieții cotidiene - un bazar gălăgios și divers colorat, ochiul se întoarce spre sine și poți face abstracție de toate, mergând pas cu pas, doar pe locurile unde a poposit Mântuitorul. Aproape de poartă, în dreapta, ne închinăm în Biserica „Sfânta Ana”, locul unde au locuit Sfinţii Părinţi Ioachim și Ana. Peste drum, este Scăldătoarea Vitezda.

Pe străduțele înguste și întortochete, urmărind stegulețul roșu galben și albastru, pornim pe Drumul crucii, de la ruinele Cetății Romane Antonia, urcând încet, aproape un kilometru până pe Golgota la Biserica Sfântului Mormânt. Ne oprim și noi la cele 14 popasuri, marcate cu plăcuțe, și retrăim durerea și povara lui Hristos, ascultând Evangheliile. Asistăm, în Curtea lui Pilat, la judecată și la condamnarea la moarte, apoi, în Pretoriu, la punerea crucii pe umăr. Îl însoțim apoi, pe Golgota la prima cădere sub cruce. Pe drumul calvarului, ne oprim acolo unde S-a întâlnit cu Maica Sa îndurerată. Apoi, un paraclis franciscan, indică locul unde Simon din Cirene a ridicat crucea Domnului, iar spre dreapta este popasul unde Veronica i-a șters Fața de sânge, cu mahrama, dăruind lumii prima icoană a Mântuitorului. Pe locul unde odinioară era ieșirea din oraș, Hristos, slăbit de suferință, cade a doua oară sub povara crucii, loc marcat de o capelă franciscană. O mănăstire greco-ortodoxă cu ins­cripția NIKA, marchează locul întâlnirii Sale cu femeile miloase. Nu departe de acest loc, Hristos cade a treia oară, istovit. Ne întrerupem drumul. Pentru a economisi timp, ieșim pe străduțe la fel de înguste, cu un comerț înfloritor, și ajungem la Zidul Plângerii, locul cel mai iubit de evreii din întreaga lume, cel mai sfânt loc al lor, ceea ce a mai rămas din Templul lui Solomon. Ne întoarcem pe drumul nostru și intrăm cu sfială în curtea Bisericii Sfântului Mormânt unde Domnul a fost dezbrăcat de haine.

Credincioși din întreaga lume așteaptă în linişte să urce pe Golgota. Intrăm și scările abrupte de piatră ne conduc pe Golgota, unde Mântuitorul a fost pironit pe cruce, apoi asistăm la moartea Sa. În lumina ireală, puțină, a candelelor, deslușim crucea imensă pe care este pironit Domnul Slavei, iar un mozaic de o rară frumusețe dezvăluie durerea Maicii lângă Fiul răstignit; la câțiva metri, pășim pe locul unde a fost înfiptă crucea, aflat sub un altar deasupra căruia veghează înfri­coșate, candele pâlpâitoare.

Apoi, după aceste zguduitoare momente, după moartea Sa, Îl însoțim pe Hristos coborât de pe cruce, spre Piatra ungerii, aflată imediat în stânga locului calvarului, străjuită de candele. Ne aplecăm să sărutăm piatra lucioasă, cu miresme de mir, de care cu greu ne despărțim; imediat, la câțiva metri de noi, loc pe care-l înconjurăm pentru a sta la rând, se află Locul Punerii în Mormânt și al Învierii, bisericuța în miniatură a Învierii, unde intrăm mai întâi în Cămara Îngerului și apoi, plecând capul, în cea a lespezii de mormânt pe care a stat Trupul Mântuitorului.

Suntem conduși, primind explicații impresionante, spre alte locuri din această biserică, ridicată în secolul al XI-a de către cruciați, pe locul celei vechi, zidită de Sfânta Elena în secolul al IV-lea. Ea adăpostește, jos, în adâncuri, peștera unde s-a descoperit Crucea, stânca înroșită de sângele curs din coasta Mântuitorului prin crăpătura de la cutremurul iscat la moartea sa, până la locul unde conform tradiției, sub muntele Căpățânii era îngropat capul lui Adam, primul om, al cărui păcat a fost răscumpărat prin jertfa lui Hristos, coloana pe care a fost biciuit Iisus.

De la Ein Karem, prin deşert, spre Iordan

Ieșim cu sufletele pline bucurie din Cetatea Ierusalimului. Pornim pe același drum spre Betleem pentru odihnă; a doua zi, urcăm iar spre Ierusalim, pe care-l traversăm, pentru a ajunge la Ein Karem, locul unde s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul. Aici s-a ridicat o biserică frumoasă catolică, într-o oază de verdeață, pe un deal cu migdali și finic.

În fața monumentalului lăcaș, citim proorocia preotului Zaharia la nașterea fiului său Ioan, inscripționată și pe tablele de pe zidul dimprejur în mai multe limbi, printre care și în limba română. Intrăm în biserică unde lumina suavă se odihnea când pe cupola arcuită, când pe pereții îmbrăcați în forme geometrice albastre, jocuri de romburi și zigzaguri. În partea stângă, coborâm în locul unde Sfânta Elisabeta l-a adus pe lume pe Ioan, cel care avea să pregătească Calea Domnului, să înmoaie sufletele împietrite și să le întărească pe cele slabe. Ne oprim la Izvorul satului, unde Maica Domnului s-a oprit în drumul ei spre Elisabeta.

Dacă ne-am bucurat de verdele proaspăt al acestui „ochi” de rai, acum se desfășoară în fața noastră o altă parte a Israelului, cea deșertică. Pe șo­seaua care urcă și coboară, șerpuind prin Deșertul pietros al Iudeei, se află Mănăstirea „Sfântul Gheorghe Hozevitul”. Pe drum, în stânga și în dreapta se întinde un peisaj selenar. Ne oprim în parcare și pornim voi­nicește pe drumul ce șer­puiește spre mănăstire, printre abrupturi și canioane adânci, cu straturi orizontale alb-roșietice din care timpul a mușcat hotărât, brăzdându-le și dezgolindu-le, oferind peșteri pentru viața nevoitorilor pustiei.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul s-a nevoit şapte ani în acest pustiu, ales fiind de Dumnezeu să-I slujească. În față, ni se deschide imaginea ireală a mănăstirii de piatră, pitită parcă, la umbra colosului de stâncă găunos, asemănător Sfinxului din Carpaţi. Intrăm în bisericuța ca o bijuterie, cu iconostas din marmură albă, încins cu un brâu delicat, sculpat și ne închinăm la moaștele Sfântului. Urcăm apoi și la peștera aflată deasupra mănăstirii, în care Sfântul Ilie Tesviteanul, potrivit tradiției, s-a ascuns atunci când era căutat de soldații regelui Ahab. Acest popas ne-a umplut de pace sufletească și mai ușori, pornim din nou spre lume.

De aici, pornim spre Râul Iordan și ajungem la locul Botezului Domnului. Printre palmieri, pășim pe scările și pe podeaua de lemn de la nivelul apei de culoarea deșertului care este mângâiată de păpurișul verde. Părintele ne stropește cu apă sfințită. Privim la apele Iordanului și le vedem „întorcându-se înapoi”, ca în cântare, la vremea potrivită minunii. Drumul ni se deschide înainte; coborâm spre Ierihon, cel mai vechi oraș din lume, orașul palmierilor.

Bucurie la Ierihon şi Nazaret

O bucurie deosebită a fost pentru noi Așezământul Românesc de la Ierihon; la mii de kilometri depărtare de țară, am simțit că suntem acasă, imediat ce-am pășit în curtea îngrijită, cu busuioc, petunii, garoafe și am zărit silueta Bisericii, înaltă, suplă, elegantă, din piatră albă. Doar palmierii păreau ireali aici. În biserică, părintele ne-a povestit istoria acestei mănăstiri din inima Țării Sfinte. Tot în Ierihon, ne oprim la Mănăstirea Ortodoxă „Sfântul Prooroc Elisei” cu „Dudul lui Zaheu”, complet uscat, protejat de o capelă din sticlă, în curte. Intrăm în sfântul locaș cu iconostas de piatră și pereți albaștri, parcă desprinși din cerul Țării Sfinte.

În apropierea Ierihonului, descoperim o mănăstire ca o grădină, Mănăstirea „Sfântul Gherasim de la Iordan”, zidită în apropierea lavrei în care s-a nevoit acesta. De cum intrăm pe poartă, totul este o bucurie pentru pelerini. Biserica centrală se află deasupra paraclisului închinat Maicii Domnului marcând peștera în care a poposit Sfânta Familie în timpul Fugii în Egipt; aici se află Icoana Maicii Domnului, cea care alăptează. Pentru ultima oară ne îndreptăm spre Betleem, pentru odihnă. Dimineața am plecat spre nord. Ajungem pe Muntele Carmel care răsare din apele Mediteranei, în apropierea orașului Haifa.

Printre grădini și case frumoase, ajungem la Mănăstirea carmelită Stella Maris, cu o vedere spre mare tulburătoare. Potrivit tradiţiei, aici se retrăgea profetul Ilie atunci când venea pe muntele Carmel şi tot aici a văzut în depărtare norul cât o palmă care prevestea sfârşitul secetei care pustiise ţara. În interior, altarul este înălțat deasupra peșterii de piatră cu statuia Sfântului Ilie. Biserica, în formă de cruce este parcă desprinsă din apele mării, totul este ca de cleștar. Însoțiți de un vânticel subțire ce venea dinspre Mediterana, plecăm spre Grădinile Bahai din Haifa, o încântare pentru iubitorii de frumos și prin priveliștea minunată spre mare.

Ne continuăm drumul pe urmele Mântuitorului și ne îndreptăm spre Galileea biblică, unde urcăm pe Muntele Taborului (570 metri). În gând, mergem la pas cu Mântuitorul împreună cu Petru, Iacov și Ioan, pe acest drum la capătul căruia, Hristos își arată dumnezeirea umplând-i de frică, dar și de bucurie. Ne rugăm smeriți în biserica plină de lumină, înveșmântată în verdele iconostasului aurit. Coborâm cu pacea în inimi și ajungem la Cana, locul primei minuni săvârșite de Mântuitorul, la Nunta din Cana Galileei, locul transformării apei în vin, prin mijlocirea Maicii Sfinte. Biserica din aceeași piatră ca peste tot, păstrează vasele prefacerii minunate.

Plecăm spre Nazaret, oraș al cărui nume ne vorbește de începutul mântuirii noastre. Printre clădiri înghesuite, pe străduțe înguste, ajungem la Biserica Buneivestiri. Este monumentală, împodobită cu mozaicuri ale Maicii Domnului pe pereții din jurul uriașei biserici; noi ne oprim lângă cel românesc și retrăim Buneivestire. Prin poarta bisericii pe care este reprodusă întreaga istorie a creștinilor, intrăm în biserica catolică, imensă, în care ne simțim mici și neînsemnați; ne regăsim doar când coborâm scările în stânga unde se află un mic altar unde a fost adusă Vestea cea bună Fecioarei Maria. Avem o surpriză plăcută, coborâm pe alte străzi, printre alte clădiri și ne întâmpină Biserica Ortodoxă „Sfântul Arhanghel Gavriil”, micuță, elegantă; intrând în biserică, de data aceasta coborând scări de piatră, din nou ne simțim acasă. Ne întâmpină pictura realizată de frații Mo­roșanu. Intrăm la un izvor subteran, biserica fiind construită pe izvorul satului, unde după tra­diție, venea la izvor Maica Domnului. Pelerinajul nostru avea să ia sfârșit aici. Dar în sufletele noastre nu se va încheia niciodată. Pentru că va rodi acolo, la fiecare Liturghie trăită, făcând din fiecare zi o sărbătoare.