„Pentru cel ce le împlinește, poruncile Domnului sunt lumină”
Atunci când omul intră în comuniune cu Dumnezeu pentru a‑l ajuta să păzească poruncile lăsate în Scriptură, el se eliberează de toate relele acumulate, atât cele care vin din partea unui trup nedisciplinat, cât şi cele care sunt proprii unui suflet plin de patimi. „Duhul lui Dumnezeu este singurul refugiu pentru om în faţa tiraniei păcatului. Duhul îi dăruieşte omului putere şi stinge toate relele care asaltează necontenit creatura zidită după chipul lui Dumnezeu”, spune Sfântul Antonie cel Mare. Dobândirea Duhului şi lucrarea lui Hristos cea din adâncul inimii omului aduc mântuirea de care el s‑a îndepărtat când trăia în Paradis.
Punctele cele mai importante ale învăţăturii ascetice a Sfântului Antonie cel Mare sunt reprezentate de spiritul evanghelic autentic, rectitudinea doctrinară şi echilibrul moral care se degajă din ea.
Marele eremit egiptean vorbeşte cu entuziasm despre roadele Duhului, ale Focului divin care se uneşte cu nevoinţa omului pentru a o transforma în har şi, în acelaşi timp, pentru a face ca harul să fie cel ce naşte faptele bune în cei botezaţi.
Dialectica între har şi natură, care a făcut obiectul marilor discuţii doctrinale în secolul al XVI‑lea, nu îşi mai află raţiunea sa de a fi în lumina experienţei harului, trăită şi descrisă de Sfântul Antonie cel Mare, un călugăr din secolul al IV‑lea. Harul, focul divin, vine să se unească cu lucrarea, cu străduinţa noastră pentru a o transfigura şi a face din ea una duhovnicească, luminoasă. „Siliţi‑vă... şi focul nu va întârzia să revină pentru a se uni cu sufletele voastre, el le va împărtăşi puterea sa care înflăcărează şi faptele cele bune vor ţâşni din sufletul vostru asemenea luminii” (Scrisoarea X, 4). „Cauza urcării sfinţilor la cer este focul nevăzut, adică fierbinţeala, căldura faptelor bune de care ard inimile lor” (Scrisoarea XVIII, 2). În aceste fragmente, „focul” desemnează în acelaşi timp harul, dar şi osteneala, fapta nevoitorului. Pentru că la Sfântul Antonie cel Mare nu se poate sesiza vreo diferenţă la acest nivel. Acest limbaj este mai puternic decât cel al sinergiei, care provine dintr‑o tradiţie posterioară. Harul şi lucrarea omului nu mai sunt două lucruri, ci o singură şi aceeaşi realitate transfigurantă şi transfigurată.
Nevoinţa se încununează prin vederea duhovnicească
Este propriu Sfântului Antonie să înveţe că Duhul Sfânt este Cel Care îl face pe om să se convertească şi Care îl susţine de‑a lungul acestei convertiri. Duhul trezeşte pocăinţa în conştiinţa omului şi îl face pe acesta să‑i pară rău pentru rătăcirile păcătoase.
Tot Duhul este Cel Care umple sufletul de bucuria cerească, Care deschide inima omului pentru a o face roditoare şi a o lega din nou la fericita nădejde a vieţii veşnice.
Această învăţătură foarte solidă mărturiseşte înalta ţinută duhovnicească a Bisericii creştine din Egipt, ai cărei Sfinţi Părinţi i‑au pus bazele ascetismului evanghelic.
Asceza se fondează esenţial pe lucrarea Duhului şi a harului, ea înaintează prin bucurie, este încununată de vederea duhovnicească şi ajunge la desăvârşire în unirea mistică cu Dumnezeu.
Evanghelia este cea care ne arată întâi ce şi cum trebuie să fie nevoinţa noastră. În lumina preceptelor evanghelice se derulează întreaga viaţă ascetică.
Ascultarea de Dumnezeu înlătură minciuna în care trăim de la căderea protopărinţilor
În Viaţa Sfântului Antonie cel Mare, scrisă de Sfântul Atanasie, Episcopul Alexandriei, primul afirmă că Sfintele Scripuri sunt suficiente pentru a ne învăţa cele necesare unei nevoinţe plăcute lui Dumnezeu. Iată ce recomandă marele avvă egiptean: „Credeţi în Domnul şi iubiţi‑L, imprimaţi‑vă în suflet învăţătura Scripturii şi nu daţi uitării faptele sfinţilor pentru a pune în acord zelul lor cu sufletul vostru întotdeauna atent la poruncile divine”.
Atunci când sufletul îmbracă ca pe o armură răbdarea nemărginită şi ataşamentul nostru faţă de mărturiile inspirate de Dumnezeu aflate în Scriptură, atunci Duhul Sfânt arată minţii noastre cum se curăţă sufletul şi trupul...” (Scrisoarea I, 3).
„Cunoaşteţi iubiţii mei fii că toate poruncile Domnului nu sunt nici grele, nici neplăcute, ci mai degrabă ele sunt lumina adevărată şi bucuria veşnică pentru cel care le împlineşte până la capăt” (Scrisoarea XIV, 2).
A fost întrebat odată avva Antonie: „Ce să fac ca să plac lui Dumnezeu?” Bătrânul a răspuns: „Împlineşte ceea ce‑ţi voi spune: oriunde te‑ai afla, să‑L ai pe Dumnezeu înaintea ochilor tăi şi pentru fiecare faptă pe care vrei să o săvârşeşti, să ai mărturie din Scriptură (care să‑ţi asigure temeiul acţiunii tale). Căci ştiu că cel care cunoaşte Scriptura Îl cunoaşte pe Dumnezeu; şi cel care Îl cunoaşte pe Dumnezeu cunoaşte planurile Sale pe care le împlineşte în zidirea Sa”.
Duhul Sfânt cheamă pe tot omul la convertire, la întoarcerea spre Dumnezeu. Atunci când omul ascultă, Duhul îl încurajează şi îi face uşor acest drum al nevoinţei. În măsura în care omul împlineşte voia lui Dumnezeu şi înaintează în păzirea ei, Duhul îl învaţă tot mai mult cum să avanseze în urcuşul său duhovnicesc şi întreaga lui viaţă capătă alte înţelesuri, alte aşteptări. Pe măsura străduinţei personale este şi curăţirea pe care Dumnezeu o săvârşeşte în sufletul nostru până la măsura când în el înmugureşte roada Duhului de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel. „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă‑răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege” (Gal. 5, 22‑23).
Acelaşi Duh deschide ochii sufletului pentru ca el să‑şi cunoască starea sa păcătoasă şi să se curăţească. Dar convertirea este cea care pune ordine şi în mişcările trupului. Astfel, cele două, sufletul şi trupul, ajung să fie unite în curăţie, să se conducă conform legii Lui, să fie restaurate în condiţia lor primordială, aşa cum au fost create mai înainte de minciuna prin care diavolul ne‑a înşelat. Atunci nu va mai rămâne nimic în om care să aparţină vrăjmaşului. Trupul va fi supus minţii conduse de Dumnezeu. Aceasta îl va ţine curat atunci când mănâncă, bea, doarme, în tot comportamentul său, şi‑l va aduce la şcoala Duhului Sfânt.
Scriptura, autoritatea maximă în vieţuirea oricărui creştin
Pentru Cuviosul Antonie, ca de altfel pentru toţi sfinţii Bisericii, Scriptura a însemnat reperul fundamental în ghidarea vieţii duhovniceşti. Ei o împlinesc integral în viaţa lor. Dar nu numai atât. Ştiu să o şi interpreteze fără greş, deşi mulţi nu au un studiu academic în spate. Interpretarea făcută pasajelor care necesită lămuriri dovedeşte că ascultarea faţă de cuvântul lui Dumnezeu nu este una oarbă, ci una făcută cu înţelegere duhovnicească înaltă.
Atunci când avva Antonie a fost întrebat asupra poruncii „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, el a răspuns: „Viaţa şi moartea omului depind de aproapele său. Dacă noi facem bine aproapelui nostru, ne face de fapt bine nouă înşine, dar atunci când îl rănim, păcătuim împotriva lui Dumnezeu”.
Un alt exemplu din viaţa Sfântului Antonie în care se arată că dobândirea vieţii veşnice nu stă decât în păzirea poruncilor este şi acela în care nişte fraţi au venit la el să ceară cuvânt mântuitor. Avva i‑a întrebat: „Cunoaşteţi Scriptura? Acolo veţi afla răspunsul întrebărilor voastre”. „O cunoaştem, dar vrem să auzim un cuvânt de la tine.” Atunci bătrânul le‑a spus: „Evanghelia zice: Dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce‑i‑l şi pe cel stâng”. Dar fraţii au zis: „Nu putem să împlinim asta”. Cu blândeţe, avva le‑a spus: „Dacă nu puteţi întoarce şi celălalt
obraz, răbdaţi măcar lovitura pe primul obraz”. „Nici asta nu putem face”, au replicat fraţii. Bătrânul a continuat fără să se tulbure: „Dacă nu puteţi asta, atunci măcar să nu răspundeţi la rău cu rău”. „E prea greu, nici asta nu putem păzi.” Atunci bătrânul i‑a spus ucenicului său: „Pregăteşte‑le puţină fiertură, căci fraţii sunt neputincioşi. Dacă nu puteţi face asta şi nu vreţi s‑o împliniţi nici pe cealaltă, ce aş putea să fac pentru voi? E nevoie de rugăciune” (sursă: Père Matta El‑Maskîne, Saint Antoine, ascète selon l’Évangile, colecţia Spiritualité Orientale, nr. 57, Abbaye de Bellefontaine, 1993)