„Persecuţia n-a pornit dintr-un edict imperial“

Revoltele izbucneau adesea în diferite colţuri ale imperiului şi chiar într-o domnie scurtă un împărat se putea confrunta cu mai mulţi uzurpatori. Aşadar, punerea persecuţiei din vremea lui Decius doar pe seama sa este un fapt eronat şi contrazis, aşa cum vom vedea, de surse creştine importante. 

Mărturia lui Eusebiu de Cezareea privind prigoana îndreptată împotriva creştinilor din Alexandria citează la un moment dat o scrisoare a episcopului Dionisie al Alexandriei, în care se precizează următoarele: „Persecuţia care a izbucnit la noi n-a pornit dintr-un edict imperial, ci ea a început deja cu mai bine de un an înainte. Un poet oarecare, cobind parcă a rele pentru oraşul acesta (n-are importanţă cum se numea el), a pus în mişcare şi a ridicat împotriva noastră gloatele păgânilor, aprinzându-le râvna pentru vechile lor superstiţii“ (apud Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească“, în PSB, vol. 13, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, 1987, pp. 259-260). Din cuvintele episcopului Alexandriei se remarcă ostilitatea existentă între păgâni şi creştini în zona respectivă. Aşadar, edictul imperial al lui Decius nu a fost cel care a determinat persecuţia, cel puţin în arealul egiptean, ci aceasta a fost începută în primul rând de populaţia păgână însetată de sânge şi determinată să îi extermine pe creştini. De altfel, Sfântul Dionisie al Alexandriei continuă descrierea sa astfel: „Situaţia aceasta a durat multă vreme. De la un timp însă, revoluţia şi războiul civil i-au lovit pe cei nelegiuiţi cu aceeaşi cruzime cu care se aruncaseră ei împotriva noastră. Atunci am răsuflat pentru un timp, crezând că poate ne-ar fi uitat, dar în scurtă vreme am primit ştirea că nu ni s-a schimbat regimul care ne fusese mai binevoitor, ci că o groază mai mare decât cea de care ne temusem a dat peste noi. Şi într-adevăr edictul de persecuţie s-a publicat: el semăna cu cel pe care îl făgăduise Domnul nostru, în orice caz cel mai îngrozitor, prin aceea că puţin a lipsit să nu amăgească şi pe cei aleşi“ (ibid., p. 261). Persecutarea creştinilor a început în Egipt încă de pe vremea împăratului Filip Arabul. De aceea, Sfântul Dionisie al Alexandriei a simţit nevoia să precizeze că nu Decius a fost cel care a început această prigonire, ci populaţia păgână din regiune. Ura păgânilor faţă de creştini a fost una efectiv de neoprit, până la izbucnirea unui război civil care a pus punct pentru o scurtă perioadă conflictelor religioase locale. Apoi, odată cu edictul lui Decius care obliga fiecare cetăţean la jertfirea pentru zei, persecuţia locală a izbucnit cu mai multă asprime.

Numărul martirilor creştini este incomparabil mai mic decât cel al apostaţilor. Frica de durere, de tortură sau moarte a fost determinantă în privinţa multor credincioşi care au ales lepădarea de Hristos în locul martiriului sau al chinurilor. Slăbiciunea celor mulţi nu i-a împiedicat însă pe cei care posedau o credinţă tare să evite mărturisirea acesteia indiferent de consecinţe, aşa cum vom vedea în cele ce urmează. Pe de altă parte, au existat patru categorii de apostaţi. „Sacrificati“ au fost cei care au jertfit zeilor, iar „thurificati“ erau cei care doar le tămâiaseră statuile. „Acta facientes“ au fost cei care au refuzat să recunoască propria credinţă la interogatoriu. Au spus că nu au fost niciodată creştini. O categorie aparte a fost cea de „libellatici“. Aceşti creştini au cumpărat certificatul care constata că au jertfit de la autorităţile romane, fără a fi jertfit nimic. Descrierea categoriilor de apostaţi făcută de Sfântul Dionisie al Alexandriei mai cuprinde însă şi alte tipuri de apostazie. Astfel, el ne spune următoarele: „De altfel, toţi au rămas îngroziţi: mulţi din cei aleşi s-au prezentat de frică, pe când alţii care erau în slujbe de stat erau înlăturaţi de la locul lor de muncă şi, în sfârşit, alţii erau ridicaţi chiar de vecinii şi prietenii lor. Chemaţi pe nume, ei se apropiau să aducă jertfele nelegiuite şi necurate, unii din ei palizi şi tremurând nu ca oamenii care merg să jertfească, ci ca şi când ei înşişi ar fi fost victime aduse idolilor, încât erau luaţi în râsete batjocoritoare ale numerosului popor care stătea împrejur, căci reieşea că laşitatea lor se evidenţia atât în faţa morţii, cât şi a jertfirii“ (ibid., p. 261). Aici observăm descrierea primelor două categorii de apostaţi, sacrificati şi thurificati. Totuşi, cea mai aspră categorie a fost cea a celor care nici măcar nu au vrut să recunoască faptul că au fost creştini la un moment dat. „Alţii se duceau mai hotărât în faţa altarelor păgâne şi mărturiseau cu îndrăzneală că ei n-au fost niciodată creştini; în legătură cu acest fel de oameni s-a adeverit deplin proorocia Mântuitorului atunci când a spus că tare cu greu se vor putea ei mântui“ (ibid., p. 261). În schimb, tot în această epistolă mai sunt menţionate trei categorii de creştini şi reacţia lor: „Dintre ceilalţi, unii urmau pe cei despre care am vorbit, pe când alţii o luau la fugă. Iarăşi alţii erau arestaţi. Dintre aceştia, unii s-au lăsat să fie prinşi şi întemniţaţi, dar apoi s-au lepădat de Dumnezeu chiar şi înainte de a fi ajuns să fie judecaţi. Alţii, în schimb, după ce au îndurat câtva timp chinurile, nu au mai voit să rabde mai departe“ (ibid., p. 261). Unii creştini au preferat să fugă. Această fugă nu poate fi considerată drept apostazie, deoarece avem exemple numeroase chiar şi de sfinţi care au fugit din faţa persecuţiilor, dar fără a se lepăda, aşa cum a fost cazul Sfântului Ciprian al Cartaginei, care s-a ascuns în cursul acestei persecuţii, dar s-a jertfit într-una ulterioară. Cel mai trist exemplu de apostaziere este al creştinilor care s-au lepădat după ce suferiseră o serie de chinuri. Însă episcopul Dionisie al Alexandriei nu uită să amintească şi categoria cea mai bună de creştini din vremea persecuţiilor: martirii. „Dimpotrivă, stâlpii neclintiţi şi fericiţi ai lui Dumnezeu, întăriţi de El şi scoţând din credinţa lor tare o putere şi o siguranţă pe măsura credincioşiei lor nezdruncinate, au ajuns minunate mărturii ale împărăţiei cereşti“ (ibid., p. 261). 

 

Biserica s-a confruntat în perioada următoare cu o problemă foarte mare, şi anume reprimirea apostaţilor în rândurile ei. Acum apare şi un personaj funest pentru istoria Bisericii, Novat, exemplu al lipsei de discernământ şi al rigorismului fanatic. Ne vom ocupa de acest personaj după ce vom avea o radiografie completă asupra persecuţiilor împăraţilor romani de până la Diocleţian. În această categorie regăsim numai două nume rămase: Valerian şi Aurelian.