Personaje sublime (1)

Dacă ne gândim la lumea în care trăim, preocupată în primul rând de câştig material, prinsă în tot felul de îndatoriri zilnice, copleşitoare prin mulţimea şi greutatea lor, ne întrebăm, pe bună dreptate, cum de au supravieţuit personajele sublime ale literaturii, cum de nu au fost date uitării? Discrepanţa dintre spiritul timpului şi idealismul lor este atât de mare, încât înţelegem de ce sublimul şi ridicolul ne par două feţe ale aceleiaşi realităţi. Putem crede că eroii care simbolizează un timp apus sunt un chip ascuns al omenirii, o amintire nemărturisită a fiecăruia dintre noi, un ideal copilăresc, poate, dar la care nu am renunţat în întregime.

Un astfel de personaj sublim care a supravieţuit trecerii timpului, diverselor schimbări de regim şi de mentalitate este Don Quijote. Cervantes a lucrat la capodopera lui timp de 11 ani, în ultima parte a vieţii (1605-1616), ceea ce ne spune mult despre intenţiile autorului. El considera că fiecare este fiul faptelor sale şi a ales să devină, într-un fel, fiul lui Don Quijote. O regretabilă deturnare de sens a făcut ca acest personaj să devină, în timp, emblematic pentru idealuri utopice, pentru acţiuni sortite eşecului, deşi, în realitate, el a fost gândit ca un învingător. Miguel de Unamuno va observa, peste veacuri: „Don Quijote a fost discipol credincios al lui Hristos, iar Iisus din Nazaret, prin satele şi drumurile din mica Galilee, a făcut din viaţa sa o eternă învăţătură. N-a călcat în alt oraş decât Ierusalimul şi nici Don Quijote în altul decât Barcelona…“ („Viaţa lui Don Quijote şi Sancho“, Madrid, 1967). Îl pomenim des pe Don Quijote, în glumă sau cu ironie la adresa unor persoane idealiste, pe care vrem să le sancţionăm astfel. Dar îl înţelegem corect? Să ne gândim numai la faptul că, împotriva oricăror evidenţe, Don Quijote crede în prinţesa lui, Dulcineea, în calităţile ei excepţionale. Când este întrebat unde se află această prinţesă minunată, el răspunde: „Dacă v-aş arăta-o, cu ce mare ispravă v-aţi mai putea lăuda mărturisind un adevăr atât de vădit? Lucrul de căpetenie este ca fără s-o fi văzut să credeţi, să mărturisiţi, să declaraţi, să juraţi şi să susţineţi.“ Cavalerul se perpeleşte de dragul ei, e în stare de orice sacrificii, dar aflăm că nici măcar cu privirea nu o atinge, nu a văzut-o decât de patru ori în 12 ani. Am crede că e firesc pentru o prinţesă să fie scumpă la vedere, pe ea nu o vede nici soarele, decât bine filtrat, să nu-i păteze faţa. Dar scutierul prea puţin visător, Sancho Panza, ne dezvăluie că ea, departe de a fi o prinţesă, este o biată porcăriţă, fiica porcarului din sat; nu e o apariţie serafică, ci e „chioară de-un ochi, iar din celălalt i se scurge rugină şi pucioasă“. Iar scrisorile înflăcărate ale îndrăgostitului cavaler au un destin neaşteptat: aflăm că Dulcineea, analfabetă fiind, nici măcar nu le poate citi, drept care le rupe şi le aruncă în obrazul curierului. Ce face Don Quijote în această situaţie, când oricine ar claca? Îşi apără idealul, îşi conservă credinţa şi dragostea. El e în stare să îl bată pe scutier, în strădania de a-şi apăra iubirea: „Nu i se scurge, lepădătură nemernică, ceea ce zici, ci dimpotrivă, ambră şi parfum de mosc; şi nu e nici chioară şi gheboasă, ci mai dreaptă decât un fus de Guadarrama.“ Călcat în picioare de oi, porci şi tauri, Cavalerul tristei figuri se ridică şi merge mai departe. Puţin nebun şi în orice caz ridicol, este, în sinea lui, un înţelept. În confruntarea cu actorii unei trupe de teatru, care îl agresează cu impertinenţa lor, cavalerul neînţeles ripostează: „Ating iluzia şi asta mă ajută să înţeleg mai bine realitatea. În teatru sunt diverse roluri… dar moartea le ia veşmintele care îi diferenţiau şi toţi rămân egali.“ Cuvintele lui Don Quijote seamănă deja cu o pagină de învăţătură creştină. Nebunia lui începe să ni se pară o strategie de luptă, prin care eroul se predă lumii, în toată vulnerabilitatea lui, însă, în mod tainic, el cucereşte lumea căreia i se aşează la picioare, tocmai prin această fragilitate care îl face sublim. Dar testamentul lui Don Quijote poate fi detectat într-o frază pe care i-o spune scutierului, atunci când acesta, ca orice om simplu, lipsit de imaginaţie, îl îndeamnă la superficialitate. Cavalerul Tristei Figuri declară: „Lucrurile nu se fac în râs, ci de-adevăratelea.“ Aşadar, când luptă cu morile de vânt, cavalerul nu luptă oricum, pentru orice, ci pentru a învinge. Nu poate să ni se mai pară absurd că luptă cu nişte roţi purtate de ape, de vreme ce el, prin această luptă, face să piară monştrii. Nu e absurd pentru că sfinţii, filosofii creştini au dezamorsat acest absurd.