Pitonul și licuriciul

De la părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul de la Mănăstirea „Sfânta Maria” din Techirghiol, ne-au rămas o mulțime de cuvinte memorabile. Sentințele sale sunt pe cât de adevărate, pe atât de necruțătoare. Mi-a rămas în minte una foarte dură, care sună astfel: „Niciodată nu te va răbda cineva cu o viață mai slabă decât a ta”. 

E clar, aici este vorba despre o patimă, despre invidie. Cel care invidiază se simte bine doar cu su­ferința celorlalți. Ciudat la invidios este că el nu se străduiește deloc să obțină lucrul sau performanța pe care o posedă cel invidiat. Adică nu avem nevoie de ceea ce invidiem la altă persoană, deoarece fericirea celuilalt nu este deloc legată de umerii noștri. Fericirea celui invidios este nefericirea invidiatului.

Istorioara pe care o aşezăm spre lecturare în continuare ne va desluși mult mai bine raportul dintre cei doi.

Povestea spune că era odată un șarpe. Un șarpe uriaș, un piton constrictor. Această specie de șerpi se hrănește cu animale mari. Nu mănâncă gâze, ci începând de la broscuțe până la antilope sau leoparzi, deci mamifere cu greutate. Pitonul nu e veninos, ci își ucide prada prin sugrumare. 

Totuși, șarpele din povestea noastră îi pusese gând rău unui licurici care, ca și el, locuia în pădure. După multe zile de urmărire încordată, neîntreruptă, licuriciul, obosit, văzând că nu poate scăpa din trasa șarpelui, s-a oprit și i-a spus constrictorului: Am observat că de ceva vreme ești pe urmele mele. Bănuiesc scopul, dar pentru curiozitatea mea, aș vrea să-mi răspunzi la trei întrebări. Ești de acord?

Nu sunt obișnuit să răspund nimănui. În pădure, eu sunt regele. Toată lumea se teme de mine. Dar, pentru că urmează să te mănânc, sunt într-o dispoziție generoasă. Așa că ascult prima ta întrebare.

Fac parte din hrana ta zilnică?, începu timid licuriciul. Nu, replică pitonul grăbit.

Ți-am făcut vreodată vreun rău? Nu, sigur că nu, veni laconic răspunsul șarpelui. 

Și atunci, de ce vrei să mă mănânci?, țipă interogativ și plin de exasperare licuriciul. Pentru că nu suport să te văd strălucind, răspunse încordat șarpele. Morala acestei povești spune că atunci când luminezi pe drumul tău, lumina ta o văd toți cei din jurul tău. Pe unii poate îi bucură priveliștea, dar pe alții nu. Pentru lighioanele care stau și pândesc în penumbră, această lumină e deranjantă. Cu toate acestea, șerpii care mănâncă licurici nu vor înțelege vreodată că o să rămână în întuneric pentru totdeauna.