Plânsul care spală păcatele

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XV, II, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 176-177

„Deși toți oamenii socot că trebuie invidiați cei ce sunt necontenit veseli, totuși Hristos, în loc să-i fericească pe aceștia, îi fericește pe cei mâhniți, pe cei săraci, pe cei ce plâng, spunând așa: Fericiți cei ce plâng (Matei 5, 4), cu toate că toți oamenii îi nefericesc pe aceștia. De aceea Hristos, înainte de a da aceste învățături, a făcut minuni, pentru ca să găsească crezământ cuvintele Sale. Și iarăși, în această fericire Hristos n-a vorbit îndeobște de cei care plâng pentru fel de fel de pricini, ci de cei ce plâng pentru păcatele lor. Orice alt plâns este oprit cu strășnicie, cum este plânsul pentru vreunul din bunurile acestei lumi. Aceasta a arătat-o și Pavel zicând: Întristarea după lucrurile lumii aduce moarte; dar întristarea după Dumnezeu lucrează pocăință spre mântuire, fără părere de rău (II Corinteni 7, 10). Aici Hristos fericește pe cei întristați după Dumnezeu; și nu vorbește de cei întristați puțin, ci de cei tare întristați. De aceea nici n-a spus: cei ce se întristează, ci cei ce plâng. (...) - Și care le e răsplata? Că aceia se vor mângâia (Matei 5, 4).” 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)