Planuri, pronie şi inundaţii

În mijlocul acestor evenimente dramatice, în care apele ameninţă vieţile şi gospodăriile atâtor români, se cuvine ca primul gând să meargă către cei care suferă, spre alinarea şi ajutorul lor. Sunt oameni care au pierdut munca de o viaţă, casele, recoltele, animalele, iar unii dintre ei, chiar şi viaţa. Fără ajutorul nostru cu greu vor reuşi să îşi refacă gospodăriile şi să treacă peste tragedia pierderii membrilor familiei.

Acest ajutor are o latură materială imediată constând în bani, alimente, apă, materiale de construcţie şi o dimensiune sufletească prin rugăciune, compasiune şi milă. Dar ajutorul nu trebuie oprit aici, trebuia să mergem mai departe şi, după efortul de stabilizare a situaţiei, să ne întrebăm de ce s-a ajuns aici şi ce ar fi de făcut ca să prevenim asemenea situaţii, mai ales că inundaţii, se pare, avem o dată la doi-trei ani şi zonele inundate sunt mereu aceleaşi. Nu vreau să intru în polemici tehnice, câte diguri trebuie refăcute, câte zone de protecţie trebuie inundate, cât ar trebui întărită disciplina în construcţii, cum ar trebui mutate casele construite în zone inundabile, şi altele asemenea pe care le avem în strategiile guvernamentale deja aprobate, dar care nu au putut fi puse în practică din lipsă de bani, voinţă politică, nepăsare sau, pur şi simplu, din cauza priorităţii scăzute în raport cu alte lucruri ce păreau mai stringente. Problema care mă interesează este: de ce noi, cetăţenii şi administraţia, nu reuşim să ne mobilizăm şi să punem în aplicare soluţiile pe care le avem. Există un sentiment de precaritate a existenţei, tipic românesc, responsabil pentru neputinţele noastre, suntem noi ca popor exponenţii unei metafizici obscure care ne împiedică să construim diguri de exemplu? Sau poate trăim în orizontul revelaţiei şi considerăm că nimic nu are rost pe această lume, ca urmare, ar trebui să ne abandonăm capriciilor naturii în aşteptarea judecăţii finale? Dacă ar fi aşa, nici nu ar trebui să mai avem planuri sau soluţii tehnice pentru a face faţă diferitelor probleme. Am putea să ne lăsăm în voia sorţii complet, să nu ne mai punem nici o problemă şi să sperăm că, în mod miraculos, Dumnezeu ne va scoate din toate necazurile, indiferent de ceea ce facem sau gândim. Dar noi nu facem nimic din acestea, noi facem planuri, dar nu le aplicăm, sperând că va interveni cumva Dumnezeu şi că nu va mai fi nevoie de ele. Apoi, când se dovedeşte că Dumnezeu nu a intervenit după dorinţa noastră, începem să ne acuzăm unii pe alţii de neaplicarea planurilor. Ar trebui să ne hotărâm: ori aplicăm planurile, ori ne lăsăm în voia Domnului. Adevărul este că planurile nu sunt niciodată suficiente, că voia Domnului guvernează în ultimă instanţă, dar acesta nu este un motiv să abandonăm planurile cu totul. Planurile îşi au rolul lor, sunt exerciţii care testează capacitatea noastră de a lucra împreună pentru binele comun. Ca în pilda economului necredincios, capacitatea de a te descurca, chiar dacă ai greşit stăpânului, de a-ţi face bine treaba în raport cu înţelepciunea lumii acesteia nu este de lepădat. De aceea îl laudă stăpânul pe economul necredincios că ştie să se descurce şi singur, intuind că, odată convertită această capacitate spre cele bune, economul va şti să dobândească împărăţia cerurilor. Dacă noi, în urmărirea planurilor noastre, nu suntem credincioşi, cum am putea fi în urmărirea planului divin? Dacă noi nu suntem în stare să ne mobilizăm pentru a ne apăra avutul văzut, cum vom apăra avuţia cea nevăzută? Aici e problema, nu inundaţiile sau pierderile materiale, ci pierderea credinţei care ne-ar fi făcut ca din dragoste de aproape să lucrăm la salvarea celor ce se află în pericol. Noi nu mai lucrăm nici cele de folos ale noastre în mod egoist, pentru că şi aici aşteptăm pe altcineva să o facă pentru noi. Numai că acel altcineva nu putem fi decât tot noi. Până nu vom înţelege acest lucru, nu vom reuşi să ieşim la liman nu numai din inundaţiile acestea, ci din toate ale noastre. Iar ca să înţelegem acest lucru, ar trebui să avem conştiinţa faptului că toţi suntem împreună responsabili de soarta fiecăruia. Ceea ce înseamnă de fapt a-L iubi pe Dumnezeu.