POEZIE: Dorina Stoica

În orașul acesta moldav

Condamnată la închisoare pe viață, în trupul 
prea mic pentru o inimă atât de mare, 
prin orașul acesta moldav, duc povara 
unei vieți de poet sărac și păcatele timpului meu.

În orașul acesta moldav, oamenii aleargă
în căutarea unui loc. Suntem mulți, locurile puține, 
cei mai mulți stăm în picioare, în orașul acesta, 
toate scaunele sunt deja ocupate.

În orașul acesta moldav, femeile îmbătrânesc 
prea repede, le cad dinții, părul albește, 
vederea devine slabă, trupul greoi, picioarele moi. 
În orașul acesta moldav bărbații fac burtă, 
chelesc, beau mult, vorbesc singuri, 
iau xanax și visează femei tinere.

De la un timp, noapte de noapte,
cad într-un somn greu. Acolo mă așteaptă cineva 
despuiat de trup. Mă apucă de mână, 
încearcă să mă tragă într-un loc întunecat, rece. 
Mă roagă să mai dau câte ceva de pomană,
să mai aprind o lumânare.

Dorm puțin, mă trezesc speriată la ora trei. 
Zorii de zi aleargă desculți după mine. 
Deschid fereastra. Dinspre soare-răsare 
se strecoară-n odaie un pic de răcoare și-o nouă zi.

În orașul acesta moldav nimeni nu plânge 
când moare un poet, nimănui nu-i pasă 
că de prea mult timp n-a mai căzut 
nici măcar o picătură de ploaie.
 
Îmbrăcată cu aceeași viață peticită, 
fără umbrelă merg singură, grăbită
prin orașul acesta moldav. 
Poate astăzi găsesc un scaun liber, 
sau mă prinde o ploaie de vară.