POEZIE: Gabriela Tănase
Nimeni nu face drumul la cer
călăuzit de-o umbră
Într-o biserică veche
am văzut un sfânt
el nu m-a văzut pe mine
i-am pictat un ochi
apoi pe celălalt
acum mă vede
și plânge.
Poate că viața seamănă cu o rochie
pe care o port o singură dată
nu îi pot alege măsura
și nici forma
uneori mă cam strânge
alteori e cam destrămată
dar ea îmbracă o galaxie de piele
cu ochi care ard
o galaxie care se învârte
cu poezia plânsă pe umeri
și cad
în mijlocul unei nesiguranțe cumplite
în mijlocul unui vid
merg pe vârfuri să nu deranjez
umbrele lipite de zid
aerul se încarcă de gândurile lor abandonate
eu mă înalț pe vârfuri cu brațele ridicate
și Te rog, Doamne, să mă ridici
din cenușa acestei rochii cumplite
ca pe un copac lovit de furtună, să mă ridici
să renasc în lumina Ta
și ca de frunze, să mă scuturi de frici.
În raza iubirii Tale
clipa ce mi s-a dat, aerul pe care-l respir
cer dezlegat, rugă neîntreruptă
întru taina durută a ceea ce sunt:
Doamne, câtă iubire mi-ai dat
tot săracă sunt de iubire
ca o floare cuprinsă de sete, sufletul meu
mână subțire căutând altă mână
de pe marginea unui hău
nimeni nu urcă-n lumină
târându-și umbra, ci greu
tăcerea se desprinde de lut
numai căutând mântuire
aerul se face rugă fierbinte
inima capătă har
sângele, lacrimă
picurând în pocal.
Fericita întristare
Dacă te lupți cu îngerul, te pătezi de lumină
crezi că n-ai nici o vină,
fiindcă pui mereu întrebări
ești un canal de mirări
nici un răspuns nu-ți poate fi de-ajuns
ai eclipse lungi de conștiință
ți se tulbură întreaga ființă
armura rațiunii nu îți mai poate fi de folos
te ispitește noul, ești furios
ei bine, te afli într-un cerc vicios
dacă vrei să ştii cum să ieși
roagă-te să găsești armonie
în credință, în fericita întristare
în frumusețea acestei lumi în poezie.
Plânsul celor umili
Plânsul celor umili este mut
și nici văzut nu poate să fie
ceea ce se vede
este numai o față acoperită cu mâinile
cei căzuți știu că pot fi și mai tare loviți
și mai știu că pentru a privi durerea
trebuie să fii puternic
așa că ocrotesc lumea
cu aceleași mâini cu care au servit-o
și numai cu acele mâini fără chip
mâini dureros sfințite
când nu mai pot
printre degete
plâng.
Numai mirarea mea oarbă
poartă trup omenesc
altfel, cu toată spaima
am învățat să trăiesc
mai mult în tăcere
mai mult în cuvinte
mai mult sub aripa clipei
căutând cele sfinte.