POEZIE: Nicolae Stoia

ÎNTÂLNIRE
Mâinile mele troienite 
de singurătate 
se vor întâlni cândva 
cu mâinile tale triste 
în miezul unui fruct.
Și ca niște vise care     
și-au regăsit ținutul natal
vor plânge de bucurie,
vor plânge, vor plânge 
și vor sta îmbrățișate 
în miezul fructului 
scânteind aromitor
în lumina suav-argintie 
a soarelui tomnatic. 

INVITAȚIE LA DANS
Noaptea își bulucea asupra mea
bezna și frigurile selenare, 
stelele, plecându-și pleoapele, 
mă căinau dar nu le auzeam 
căci stăteam pitit după mine
și îmi așteptam umbra care 
nu venea, nu, nu mai venea.
A venit însă ea și cu glas 
plin-ochi cu frig mi-a zis: 
Am venit să dansăm,
adună-te și vino să dansăm!  
Dar tu nu cunoști muzica
nici graiul din vremea mea.
Ba eu cunosc toate muzicile 
și graiurile din toate vremurile 
ci spune-mi numai din ce an,
din ce veac, din ce mileniu ești
ca să știu cum să dansez
cu tine, iubitule.

LOCUL-NELOC
Năuciți de spaimă copacii 
și-au înșfăcat rădăcinile și 
s-au răzlețit care pe unde.
Ei au venit, au scotocit 
până-n sângele țărânii, 
au cumpănit și n-au aflat nimic. 
Învinși ca de-o aducere aminte 
s-au dus asemeni vântului 
trezit dintr-un somn adânc. 
Nevestite de nimeni, 
ca niște soli de nicăieri, 
s-au ițit umbre cu guri aprige și  
au surpat drumurile, au tăvălugit 
casele până n-a rămas nimic.
Apoi, îmbrățișate cu foamea,
au tăbărât asupra oamenilor 
și țipăt cu țipăt i-au mistuit. 
Și nu s-a mai știut deloc dacă 
nelocul ăla a fost vreodată loc
cu drumuri, cu case și oameni.