POEZIE: Passionaria Stoicescu

Passionaria Stoicescu (n. 30 apr. 1946, Bucureşti) este poetă, prozatoare, scriitoare de literatură pentru copii, traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România (1976), Secţia Poezie. Absolventă a Şcolii pedagogice Buzău (1961-1965), licenţiată a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1965-1970). În 1996 a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România, pentru literatura pentru copii, Trofeul Micului Cititor (1985, Bucureşti, 1996, Deva, 2003, Bucureşti, 2013, Deva), Premiul Asociaţiei UNESCO „Iulia Hasdeu” (2002), Premiul Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti (2008), pentru traducere din literaturi străine, Diploma de merit, acordată de Uniunea Scriitorilor din România, Asociaţia Scriitorilor Bucureşti, cu ocazia împlinirii vârstei de 65 de ani, pentru activitatea deosebită în promovarea literaturii române vreme de mai multe decenii şi pentru valoarea recunoscută a operei sale (2011, Bucureşti), Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru literatură pentru copii, Bucureşti, 2014). A participat la manifestări internaţionale reprezentând România cu stand personal (25 cărţi) la Târgul Internaţional de Carte pentru Copii, de la Bologna, Italia (2011). A publicat 19 cărţi de poezie, 8 de proză, 41 de literatură pentru copii.

 

Copilul şi Îngerul

‑ Ce ţi‑ai dori?

‑ La Poli să râdă vara!

‑ Şi încă?

‑ Ploaie multă în Sahara!

‑ Dar pentru tine

ce‑ai vrea să‑mplinesc?

‑ Să văd prin oameni

ce simt şi gândesc!

‑ Copilule, ce vis nebun ai tu!

Poate va fi cândva, dar acum, nu!

 

De dragoste

Sunt mândră să‑i semăn lui Rilke

cel ce a scris cândva

un simplu şi tragic bilet:

îTe iubesc, dar asta nu e defel

                             treaba ta!”

 

Ecrane

Plecaseşi părăsind corabia,

puntea ei de viaţă prea scundă,

preferând depărtarea

apropierii care scufundă...

 

Totul era nepregătit ca‑n fiecare an,

inundaţiile se revărsau din ecran,

doar mocirlă şi viitură...

Am închis televizorul cu ură

şi m‑am instalat la calculator;

mail‑ul apărut era promiţător:

„Goleşte‑ţi creierul!”, aşa poruncea,

dar despre inimă nu pomenea...

 

Norii, stând să cadă, afişau averse,

gata să se reverse

măcar pentru o spălare pe dinafară,

o abluţiune subţire,

fiindcă pe uşa blocului

de la „Apa Nova”, ultima ştire

avertiza o nouă „ţeapă”:

„Scuze!

Întrerupem alimentarea cu apă!”

 

Timpul, chiar timpul se uscase

                                 ciudat...

Măcar glasul tău să‑mi fi picurat

drăgăstos în auz,

dar totul era confuz ...

În locul neştiut şi departe

te‑am sunat ca din moarte,

te‑am chemat ca din ceaţă,

în însingurata ta viaţă,

în şi mai însingurata mea rătăcire;

dar pe ecran diabolic apărea:

„Indisponibil în reţea...

Fără acoperire...”

 

Micropoem

Copilărie –

Întrebi? Ce bucurie!

 

Bătrâneţe –

Răspunzi? Câtă tristeţe!

 

Somnul

El izvorăşte ciudat

din muntele ce creşte

vrăjitoreşte

înapoia ochiului minţii –

se bucură demonii,

se întristează sfinţii

când prin prundişul de vată

incolor şi mut saltă…

De fapt se albăstreşte fără să ştii,

se‑nvolburează în vinete câmpii,

trece în roşu aprins

de la sângele unui monstru ucis

sau al unui duşman neprins

ce patrulează pe maluri…

 

Duce în valuri morţi şi vii,

îmbrăcaţi sau nuzi –

strigi, strigi, dar nu te auzi,

ba chiar zboară propria ta făptură

plutind

la picior cu pietre de moară…

 

La acest zănatic zbor

nu ştiu cum eşti propriul tău

                           spectator,

cazi şi te ridici din valuri

plin de cea mai îndurerată iubire

sau de cea mai izbăvitoare ură,

de fapt patinezi pe un gheţar

                     negru de zgură

şi dârdâi în jăraticul unui rug,

cineva te culcă în casa năruită

                            a copilăriei

şi te trezeşte în viitorul tău coşciug…

 

Somnul (cu visul) le poate

pe toate

şi se face că apa lui seacă

de la un miros, un sunet,

o pernă căzută pe jos,

o bruscă rază:

halei‑hap, lumea se reaşază,

realul s‑a instalat,

s‑a răsucit îacolo” în îaici”…

Te freci la ochi

rămas în aşteptare

prizonierul unor somnuri mici

până la somnul cel mare…

 

Atingerea

Aceea dintâi

a fost de lumină

repovestită în Capela Sixtină

şi‑abia târziu proverbul

„Îi dai un deget, el îţi ia o mână”

a‑ngăduit atingerea păgână...

 

După ieşirea din tainiţa smârcului

a urmat boaba sfârcului

cu petala gurii

în toată grădina nemăsurii;

„rai” s‑a întors pe dos

sub păcatul de jar

şi‑a rămas „iar”

iar şi iar bun de ucis, de furat,

de păcătuit, de trădat...

Şi totuşi

la început a fost atingerea,

mirungerea,

împărtăşirea din sfinţenie

cu lumină...

Azi toate‑au căzut în sluţenie,

în asumată vină

de atingere devălmaşă

de butoane,

de celuloiduri de telefoane,

de false ecrane,

cu false săruturi în siliconatul bot

pentru raptul lui „nimic”,

metafora contemporană a lui ”tot”...

 

Lumina s‑a retras ruşinată în noapte

nimeni nu mai are răbdare,

se culeg crudăciunile

în chip de fructe coapte,

se trece pe roşu în grabă

şi ne aflăm întruna în treabă

fără vreo treabă,

morfolind la vedere şi nespălând

rufele noastre murdare,

pielea aceasta de rând

 

Lumina care venea de la răsărit

s‑a mânjit,

iar cea care venea de la apus

e prea sus...

Lumina Lumină

e de neajuns...

 

Cineva sună la sonerie

întrerupându‑mă din reverie,

din poemul ca o atingere

sfântă până la stingere;

totul în mine e‑nchis,

întunecat, de nescris,

doar vocea din interfon mă

                  loveşte senină:

„Deschideţi! Sunt cu factura

                      de la lumină!”

 

Poem neterminat

Ştire de ultimă oră:

„În craterul unui vulcan activ

seismologii au descifrat un chip

                            zâmbitor...”

Sunt şi cercetători

care îşi fac serios treaba sub soare!

Ceilalţi n‑au timp sau nu vor

să caute alte surâsuri,

ca să nu se întrebe firesc

din ce pricină feţe,

suflete nu mai zâmbesc...

Gropi se cască aiurea

ca hâde guri de iad,

zâmbete, veselie scad,

iar atentatele n‑au hotar...

Dumnezeu obosit îşi vâră

            degetele‑n urechi

plictisit să audă „Alahu akbar”!