POEZIE: Ștefan Scripcariu

SEARĂ CU MIEL
Acum, gutuile se coc,
lumina ne pătrunde-n oase,
ne tragem seara lângă foc
de candelă arzând, Hristoase.
Ținem în brațe-un miel plăpând
slăbit de guturai și tuse,
cu botul căutând flămând
mugurii raiului, Iisuse.
 

MICĂ ELEGIE
Știam un nuc lângă o poartă,
mâinile mamei, de fum,
timpul pe nimeni nu iartă,
cenușa luminii pe drum,
litania vântului, seara
când ploile dau înconjur,
gutuile clipei, ca ceara
topită-n scântei de azur
și nucul acela, și mama,
și toamna de ieri și de-acum,
și frunzele duse, și teama
că totu-i risipă și scrum. 

 

SEARĂ DE TOAMNĂ
Cădelnițe de aur și mirare,
în cruci de zări e cerul răstignit
când bat în orice frunză trecătoare

tăceri de jar și clopote de schit.
Biserici de tămâie se resfiră
în galbene gutui dinspre ferești
și îngeri albi, în haine de porfiră,
desfac vechi uși din lacăte cerești.
Deschise vămi și trepte de lumină
răzbat dinspre vecernii de mister,
când de ulei și de lumină plină
o candelă veghează într-un ungher.
Ce ceas de taină!... 

Raiuri nesfârșite,
cădelnițe de stele tămâind,
aripi de îngeri, frunze ofilite
și-un blând Iisus 
într-un crâmpei de gând.