Poezii creştine

Crearea Lumii

Monahia Macrina Avram La început, cu a Sa voinţă, Dumnezeu a hotărât, Să aducă la fiinţă Toate câte a făcut. Şi a zis: "Fie Lumină!" Să cunoască zi şi noapte. Şi-a văzut că este bine Când pe-acestea le desparte. La un alt cuvânt, îndată, Poruncit de Creator, S-a ivit Pământul, iată! Iar deasupra-naltul Cer. Dar acest pământ, cum poate Să rămână aşa gol? Să răsară-n el de toate, Pomi, verdeaţă după fel. Soarele să le-ncălzească, Peste zi, el domn să fie, Firul ierbii să-ncolţească În păduri şi pe câmpie. Iară noaptea când se lasă Peste tot ce va să crească Alţi luminători să iasă, Lună, stele să domnească. Apele să se adune, Toate la un loc să stea, Şi o limită le pune, Să nu treacă peste ea. Mări, oceane-au apărut Mişunând de vietăţi. Tot poruncă s-a făcut, Să răsară aceste vieţi. Dar şi păsări, târâtoare, Animale deosebite, Toate câte cresc sub soare Se făcură înainte. Şi s-au văzut bune foarte, Creaturile zidite, Apoi binecuvântate, Au fost mai desăvârşite. Însă peste tot pământul, Care, iată, L-a creat, Se gândeşte acum Sfântul Să pună şi împărat. Şi-a zis Domnul Dumnezeu, Să facă Omul, cu minte, După cum e chipul Său, Să gândească cele sfinte. Şi i-a binecuvântat Zicând către amândoi, Căci femeie şi bărbat Era omul cel dintâi. Creşteţi şi vă înmulţiţi Cu-a Mea binecuvântare, Pământul să-l stăpâniţi Şi tot ce pe el răsare. Doar o singură poruncă Vă dau să o împliniţi! Din toţi pomii câţi există, De unul să vă păziţi. Căci în ziua când dori-veţi Rodul lui să îl mâncaţi, Mâna spre moarte întindeţi Din Rai fiind alungaţi! Astfel pomul cu pricina Mult pe ei i-a ispitit, Şi poftind la el întruna Într-o zi s-au amăgit. Însă nu numai dorinţa A adus căderea lor. Şi îndemnul şi minciuna Şarpelui ispititor. A plâns mult după aceea Omul, acum muritor, Dar primi făgăduinţa Unui Răscumpărător.