Poezii creştine

Dumnezeu

Ion Caraion Mergând pe străzi, privirea cumpărase din fiecare lucru câte-o parte: umbrare verzi, brăţări şi chiparoase ca lacrima iubitelor din carte vitrine mari, acoperind cu-atlazuri mucegăiala sufletelor slute, şi fărădelegi, şi intrigi, şi pervazuri în care-au stat idile ne-ncepute. Copil venit din măguri şi viroage, coroanelor copacilor oceanici îngenuncheau sub ape, să se roage, cu anterie gemene, de panici, Am fost în temple,-n temniţi şi-n spitale, m-au întâlnit singurătăţi şi crime. Inscripţii rari din lume paradoxale pătau viori... Şi-am fost în ţintirime. Cu-nmlădieri de caste dimineţe, - burice albe şi bacante goale. Marchizele, verandele, costumul de pantomimă-al feţelor confuze, prin care-n zori se furişau ca fumul madone reci, cu zâmbetul pe buze, m-aplaudau... Superbul Gură-Cască plecat să facă lumea mai frumoasă, cu câteva iluzii într-o bască, sub care-ncep păianjenii să coasă... Prin smoalele asfaltului, cărunte, vuia oraşul, - lacomă comoară - îmi lua speranţa de pe frunte şi te-am pierdut atunci întâia oară. Pe urmă, rând pe rând... Din depărtarea atâtor codri tineri de hazarde, ca doi străini pe care întâmplarea i-a hărăzit aceleiaşi mansarde, Ne întâlneam pe scări, treceam pe-alături şi, obosit de gândurile mele, nu ţi-am mai spus de nori sau de omături mi-aştern pe cuget cârduri de boccele. Era o zi cu soare... Vălmăşaguri de oameni îmbulziţi priveau în aer. Mi s-a părut că-n loc de ei văd steaguri, înlăstărind cu firele de caier. Iar miezul ghicitorilor rotunde lua-nfăţişări de-oracol sau de goarne. Şi nişte mingi veneau de nu ştiu unde, şi nişte flăcări luau oraşu-n coarne. Te-am căutat atunci sub gluga verii, - mi-era atât de dor de revedere! Nu mai stăteai acolo de puzderii de ani... Regretul moţăia-n cuiere. Şi-am înţeles că n-or să ne mai pară în nici un fel albastrele-altitudini, Tu - izolat în tine ca o ţară. eu - ros de timp şi de incertitudini. Singurătatea s-a-mpărţit în două M-am izgonit pe rând din fiecare, să nu mă ştie nici rugina nouă, nici forfota bătrânelor pojare. Ne despărţeam... O! cine mă întreabă de cei ce nu-s? de cei ce-au fost pe vremuri? Mulţimea vinde îngeri la tarabă şi arlechinii mor în Bethleemuri. Azi încărcat de clopote şi racle ca o istorie domnească de zavistii, încerc zadarnic strâmbele şperacle în care mi-am rupt florile bastistei. Ori bat în van... Auzul tău mă lasă, drumeţii-s reci, mansardele deşarte - o! cel puţin de-ar fi rămas frumoasă prăpastia de dor ce ne desparte... Înconvoiat în el ca un ciorchine pe ţâţele-ncălzitei nicovale, prin basca ruptă plânge lângă mine superbul Gură-Cască în sandale. Mireasmă vine ţeapă vremii boantă, acoperă-mi-l, lacrimă de Parce şi-nchide-n mine, Doamne, ca-ntr-o plantă, căinţa ta de-a nu te mai întoarce...