Poezii creştine
Iisus
Panait Cerna Ai fost un om şi-ai pătimit ca dânsul… Un Dumnezeu - cum te credeau părinţii - Pluteşte-n veci deasupra suferinţii: El nu ne poate înţelege plânsul. Pe Dumnezeu, de l-am vedea în cuie, Cu pieptul plin de lănci, cu pieptul supt, Am spune că-i un joc, dar jertfă nu e: El din fiinţa lui nimic n-a rupt. Dar Tu ai sângerat pe negre căi, Supt umilinţi ce nu le ştie cerul; Tu ai gemut, când te pătrunse fierul, De-au tremurat şi ucigaşii tăi. Şi ochii tăi cei blânzi se înnoptară, Şi gura ta sa-nvineţit de chin, Şi duhul tău, ce nu putea să moară, A smuls din trup suspin după suspin. Un om, un om, prin patimile sale! Şi totuşi, cât de sus, lumina mea, Te-a înălţat răbdarea sfântă-a ta! De mila ta, la glasul tău de jale. Să se deştepte morţi de mii de vremi Şi-adâncul lumii să se înfioare, Iar Tu - să ai privirea iertătoare, Un om să fii - şi tot să nu blestemi!... Cum au putut să steie laolaltă Atâta chin şi-atâta bunătate? Se rătăceşte mintea şi nu poate Să te urmeze-n lumea ta înaltă... * Al nostru eşti: al celor slabi şi goi - Pământ ţi-e trupul şi-n pământ se-ascunde, Dar umbra ta rămase printre noi Şi inima-mi te simte orişiunde: De sufletul ce-a întâlnit mizerii Şi cu obolul său le-a vindecat, Te-apropii lin, prin negura tăcerii, Şi strângi în taină mâna care-a dat; Apostolului răsplătit cu ură, Tu-i spui: Mergi, nu eşti singur în durere! Şi gura ţi-o-nfrăţeşti cu sfânta gură Ce-a semănat nădejdi şi mângâiere; De cel ce geme, neputând să moară, Apropii cupa liniştii de veci; Mereu sporeşte-a inimii comoară Şi drum de zâmbet laşi pe unde treci… Al nostru eşti! Ce ochi văzu vrâodată Că te-ai suit la cer, purtat de nori? Ce gând nebun svârli această pată, Pe cel mai mare dintre visători? Putut-a oare sufletu-ţi să fugă La cei senini şi fericiţi din cer, Când jos, prin murmure de chin şi rugă, Atâtea braţe tremură şi-l cer? Nu, nu! Ale Golgotei reci piroane Nu te-au lipit atât de strâns pe lemn, Cât te-a legat de-acest pământ nedemn Nemărginirea rănilor umane. Atâta timp cât lutul n-o să crească Copii asemeni chipului tău sfânt; Atâta timp, cât liniştea cerească Nu se coboară-n inimi pe pământ; Cât timp nu vezi aieve tot ce sameni, Şi ochii toţi de plâns n-or fi deşerţi, Atât de mult Tu, cel născut din oameni, Va trebui să mângâi şi să ierţi; Atât de mult vei auzi jelire Şi rana ta va sângera mereu - Îmblânzitor de oameni prin iubire, Tu ţi-ai ales destinul cel mai greu! Dar când vei smulge-ntreaga omenire Din somnul lung al greului răbdat, Când nu va fi nici chin, nici rătăcire, Atunce tu zâmbi-vei împăcat; Atunce numai îngerul hodinii Va coborî supt ochiu-ţi înţelept: Îţi va culege de pe frunte spinii Şi-ţi va închide rănile din piept.