Poezii creştine

Nostalgie

Radu Gyr Din jindul meu de acum de tot ce mă frige şi seacă, de tot ce nu mă împacă, de anii aceştia de fier şi bitum pe care nu pot să-i sugrum, de toată neliniştea care suspină şi mă-ntărâtă şi mă-nvenină, tu, Doamne, tu eşti de vină... Tu eşti de vină. Mi-ai deschis, altădată, Veciile tale de nestemată; Ţi-am muşcat din genune ca din piersici, ca din căpşune; mi-ai spus: bea lumină, şi-am băut, simplu, ca o jivină, şi-am mângâiat stelele Tale pe coapsele lor virginale... Ştiu, Teribilul Înger a ferecat poarta cu drugi. N-o mai urnesc nici cu rugi, nici cu plânsete, nici cu topoare. Şi uşa asta mă doare... Priveşte-mă, Tată: arăt în sute de feluri, numai feţe de sânge şi piatră. Viaţa mea toată se zbate-n ciment şi-n oţeluri; în vise, în ţeluri, stă o gangrenă ciudată, şi-n inima mea blestemată sunt numai măceluri, pe mâini măceluri, pe glezne măceluri. Reaua Ta Uşă semeaţă râmâne de gheaţă. Cum tânjesc, cum mă chinuie amintirea de ceaţă a Porţii închise pe viaţă!... Lumina de azi ca veninu-e, pâinea de azi ca veninu-e, şi, uite, mă-nhaţă ca nişte căţele, ca nişte dulăi, îngerii vineţi ai Tăi. Am învăţat lacrima, am învăţat zgura, am învăţat cântecul, am învăţat ura şi dorul plecării departe şi spaima de moarte. Ci, peste toate tresaltă, grozavă, înaltă, cu turnuri amare, cât o biserică grea de funingine, marea pecingine: Deznădejdea cea Mare. Îmi trec prin suflet funiculare, trenuri gonesc prin artere, încarc pacheboturi cu fiere, rănile mele au sute de volţi, pun foamei mele gheare şi colţi, torn urletul meu în tipare - şi pururi mă uit către bolţi, spre Uşa cu drugi şi zăvoare... .............................................. Ah, cum aş sparge cu dinamită Uşa Ta plumbuită! Din aprigu-i jind, pe ruguri de lacrimi m-aprind, scot din baroase şi nicovale trepte de aur şi catedrale, leg aripi în nituri, necontenit, să zbor iar în Cerul ce m-a gonit, cu taurii ling zarea prin scocuri, aţâţ poeme ca nişte focuri sau, răzbunându-mi Raiul apus, arunc cu grenade-n lisus…